Stejarul care l-a cunoscut pe Eminescu

Iaşul trece printr-o perioadă de reconstrucţie. Sutele de gropi şi zecile de şantiere sunt o dovadă de netăgăduit în acest sens. Cu cât ambiţiile edililor dulcelui târg sunt mai mari, cu atât amputarea oraşului devine de nereparat; astfel, în ultimele luni, faima locului au purtat-o în lume mai degrabă deciziile catastrofale: tăierea teilor de pe Ştefan cel Mare şi a unora din Copou a ţinut prima pagină a multor gazete. Şi pe bună dreptate. Bulevardul care leagă Piaţa Unirii (un amestec nefericit de vechi şi mult nou, de arhitectură de secol al XIX-lea şi blocuri paralelipipedice comuniste, totul asezonat cu acel mozaic înfiorător) de Palatul Culturii arată, azi, ca după o furtună care nu i-a dat nici o şansă. A înlocui teii tradiţionali cu salcâmi japonezi e ca şi cum ai pune, în locul palmierilor de pe La Rambla, brazi argintii sau în locul platanilor şi arţarilor uriaşi de pe Champs Elysées – duzi ori în locul pinilor care fac specificul colinelor Romei – corcoduşi. Primăria Iaşului însă gândeşte altfel; chiar dacă artera pietonală din faţa Mitropoliei dă acum senzaţia unui spaţiu gol, lipsit de personalitate, aleşii noştri văd în perspectivă şi doresc să dea venerabilului oraş un aspect de seră sau măcar de grădină botanică. Să fie curat, geometric, ordonat. Ceea ce este un semn de crasă incultură: un oraş cu pretenţii de vechime, care se revendică de la o tradiţie în numele căreia îşi pretinde chiar şi un loc eligibil pe lista capitalelor culturale (după mine, sunt slabe şansele…), ar trebui să îşi cultive specificul, nu să calchieze soluţii care nu i se potrivesc. Or, teii fac parte din ADN-ul identitar al Iaşilor. A pretinde că din cauza lor clădirile istorice nu sunt puse în valoare este un pretext lipsit de luciditate; dacă te uiţi cu atenţie din faţa Palatului Culturii, observi că nici pe departe teii nu deranjau privirea turistică, ci în primul rând clădirea Prefecturii şi blocul în care se află Casa Cărţii. De ce nu aţi început cu ele, domnule viceprimar?

Şi totuşi… Într-un oraş care îşi dispreţuieşte nu doar atmosfera specifică, ci, în acest mod, şi tradiţia, un om încearcă să salveze un arbore mai bătrân decât veacul. Povestea în sine e mai frumoasă decât detaliile ei (uşor de reconstituit, la urma urmelor), aşa că am s-o scutur de nume, ştampile, avize şi alte zorzoane birocratice, care, să sperăm, vor duce la soluţionarea cazului. Nu am să deconspir nici pe ce cale au ajuns în laptopul meu copiile unor cereri, referate şi de unde am cules povestea. Adresez o reverenţă discretă celor care au rezonat la cererea directorului Bibliotecii UMF de a prelungi viaţa unui copac. Despre ce este vorba? Despre un stejar secular, care se încăpăţânează, de atâta vreme, să supravieţuiască în faţa Bibliotecii Centrale a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr.T. Popa” din Iaşi şi care, dată fiind sănătatea sa precară, trebuie să intre urgent în atenţia autorităţilor, pe lista copacilor de patrimoniu ai oraşului, care au nevoie de un tratament special. El se află în faţa casei în care au locuit Veronica Micle, împreună cu soţul ei, Ştefan Micle, rectorul Universităţii din Iaşi şi cele două fete. Bătrânul stejar a fost, care va să zică, martorul unor dramolete sentimentale care au intrat în legendă. Bătrânul stejar trebuie să-l fi cunoscut şi pe Eminescu. Şi pe atâţia alţii (pe Caragiale, adaug şi mă opresc din politeţe). Ştiu că e greu de înţeles pentru unii că un arbore poate fi un bun martor al istoriei, al istoriei literare şi, în genere, că un arbore reprezintă semnul unei statornicii care nouă, oamenilor, nu ne este la îndemână decât asimilând (şi făcând-o să devină a noastră) memoria altora, prinsă în cărţi. Doar că memoria, cea culturală în special, funcţionează şi cu ajutorul unor fetişuri. Avem nevoie de vestigii palpabile care să ne ajute să înţelegem că trecutul nu e doar o materie amorfă, pietrificată în manualele de istorie, ci că el a fost ceva viu şi trebuie să rămână ceva viu dacă vrem să mai facă parte din lumea noastră.

Stejarul din faţa Bibliotecii UMF trebuie să intre în patrimoniul Iaşilor. Nu că el ar putea compensa prostia căreia i-au căzut victime atâţia alţi copaci, nu la fel de bătrâni, dar oricum demni de respect, dar salvarea sa ar însemna un gest de normalitate. Un oraş cu tradiţie nu se poate conduce inginereşte, îngrijindu-i, pragmatic, doar infrastructura; cultura unui loc reprezintă capitalul lui cel mai însemnat, pe care infrastructura nu are alt rol decât să îl pună în valoare. Din acest punct de vedere, teii de pe Ştefan cel Mare erau mult mai importanţi decât pavajul refăcut, iar stejarul care l-a cunoscut pe Eminescu este de neînlocuit. Până când edilii noştri, inculţi sau cu o ridicolă spoială de cultură, ca mai toţi politicienii noştri, pentru care trecutul cultural al oraşului pe care îl conduc după ureche reprezintă doar un rezervor ambiguu, din care îşi extrag citatele în campania electorală, îşi vor da seama că tradiţia Iaşului reprezintă cel mai important atu al său, gesturile acestea punctuale sunt demne de admiraţie.

Dacă fiecare om care are această posibilitate ar face demersurile necesare ca să salveze un arbore bătrân, în faţa căruia îţi vine să te înclini respectuos, ceva s-ar urni şi în mentalitatea amorţită a oraşului nostru. Tocmai de aceea, stejarul din faţa Bibliotecii UMF (de fapt, stejarul din faţa ferestrelor Veronicăi Micle) merită privit mai îndeaproape. Mai avem noi timp să ne oprim, fie şi un minut şi să ne uităm cu atenţie la un copac secular, să-i privim ridurile de pe scoarţă şi să ne întrebăm prin câte a trecut, la câte a fost martor? Nu prea mai avem, el însă are suficient timp şi destulă răbdare; a trecut prin multe şi, dacă autorităţile se vor îngriji de el, va mai trece prin destule.

La urma urmelor, nu am încredere în oamenii cărora nu le plac copacii bătrâni…