Strada Smârdan, numărul 5

De multă vreme, îmi place o pânză a pictorului englez J.M. William Turner. Arată un mic şlep cu aburi care remorchează un mastodont velier. Corabia cu pânze este tractată spre ultimul refugiu, un cimitir de vase de pe fluviul Tamisa. Imaginea navei vechi, un vas de luptă a marinei, este copleşitoare. Tabloul te incită la meditaţie. Tehnologia aburului înlocuieşte vechiul meşteşug al navigării eoliene. Este o parabolă a schimbării, a noului care înlocuieşte vechiul. Tinereţe şi curaj, versus senectute şi înţelepciune. Sesisezi un conflict mocnit între cele două vase: poate obrăznicie, pe de o parte, şi solemnitate, pe de altă parte. Dar poţi să crezi că este şi un dialog, cumva mai dur, ca o preluare forţată la bursă. Imaginea îţi rămâne în minte şi amintirea ei îţi stârneşte un fior sfâşietor. Trăim într-o lume în care noua tehnologie îşi croieşte drum sfărâmând prejudecăţi şi tradiţii.

Un asemenea fior m-a cuprins recent într-o altă conjunctură. Am părăsit locul în care a funcţionat redacţia timp de 22 de ani. Clădirea era veche, scorojită şi nesigură. Dacă o priveai cu atenţie găseai motive de nelinişte, poate chiar de panică. Crăpături mari apăruseră în ziduri. Rapoartele tehnice spuneau că structura de rezistenţă era grav afectată. Ideea că nu va rezista la un cutremur mare ne speria. Cel mai probabil va fi demolată. Înainte de a pleca am coborât în mica parcare din faţă, am traversat strada Smârdan şi am urcat vreo sută de metri pe Elena Doamna. M-am întors şi am privit-o de la distanţă.

L-am văzut pe bătrânul, şiretul şi ascunsul Aurel Leon, târându-şi picioarele anevoie la cei 86 de ani. A lucrat într-un fel sau altul pentru toate serviciile secrete, de la Antonescu la Iliescu, îndeplinind roluri care te cutremură. N-a suflat un cuvânt despre asta, încercând în schimb, după ‘89, poate din căinţă, un portret în timp al Iaşului, la rubrica “Cafeaua de dimineaţă”. Asta era prin ’95. L-am văzut apoi pe criticul Val Condurache, veşnic preocupat, căutând înţelesuri ascunse în fapte numai aparent mărunte. I-am văzut pe profesorii Adrian Neculau şi Tiberiu Brăilean, doi curajoşi care au coborât în mulţime din turnul de fildeş al lumii academice. Apoi l-am văzut pe Florin Zamfirescu, “făcătorul de gazete”, afişând o superbie care poate servi de model pentru orice tânăr jurnalist. Ei sunt cei care au dispărut dintre noi.

L-am zărit pe Varujan Vosganian scriind cu cretă albastră “Vă mulţumim!” pe peretele de la departamentul “Eveniment Naţional”, la camera 5. Era în toamna lui 1996. Apoi l-am văzut pe Emil Constantinescu stând chircit pe holul de la etajul doi în timp ce citea pe perete pagina unu a ziarului care anunţa victoria sa în alegeri, în acelaşi an. Dar acum eram în 2004, la patru ani după ce fusese învins de comunişti. El, faţă în faţă cu istoria făcută de el. A apărut apoi Ion Iliescu, la camera 1, unde încerca să ne convingă de nevoia unei stângi autentice în România. L-am văzut cum, timp de două ore, a completat pledoaria cu mâzgăleli neglijente pe o foaie de hârtie, liniuţe, triunghiuri, cercuri şi alte curbe, iar la final l-am văzut pe caricaturistul redacţiei cerându-i notiţele, ca să-l inspire. Apoi a intrat în sala de şedinţe Adrian Năstase, grandilocvent, însoţit de Dana, nevasta lui, şi de Mircea Geoană, “prostănacul”. Au asistat la o şedinţă de sumar. La sfârşit l-am văzut pe Traian Băsescu, râzând sacadat şi spunând sentenţios capilor alianţei “DA” din Iaşi, la ieşirea de la discuţiile cu redacţia: ”De mâine îl tăieţi pe Mogoş de pe lista de candidaturi de la Iaşi”. Lângă el râdea Teodor Stolojan.

Am văzut apoi mulţime de personalităţi locale: Solcanu, Simirad şi Vasile Lupu, Flaişer şi Antonesei, Tănăsoiu, Nichita şi Cârlan, Fenechiu şi Adomniţei şi mulţi alţii care făceau planuri pentru viitorul Iaşului şi al Moldovei. I-am văzut pe foştii redactori şefi: Cezar Caluschi, preotul Florin Florescu şi Dan Radu trebăluind misterios la camerele doi şi patru. Mona Dîrţu, Pavel Lucescu, Adrian Cioflâncă, Tudor Agavriloae şi mulţime de reporteri şi redactori, sute la număr, intrau şi ieşeau din clădire, în timp ce anii treceau. Vedeam editându-se acolo zece ziare, cu tot atâtea pretenţii de întâietate. Veneau ziarişti din Botoşani, Suceava, Neamţ, Bacău, Vaslui, Vrancea, Galaţi şi Brăila, din Bucureşti şi mai multe alte judeţe din Ardeal. Alte sute sau mii de ieşeni treceau pragul intrării în clădire în acelaşi ritm ameţitor al trecerii anilor.

La sfârşit, am văzut iarăşi o clădire scorojită, marcată profund de trecerea timpului şi am înţeles reveria veteranilor din filmele americane, care stau nemişcaţi în faţa unei pietre sau cine ştie cărui semn. Am înţeles cumva dilema filozofilor moderni care încearcă să definească precis realitatea. Indicii diferite duc spre aceeaşi existenţă. Aşa că, la rândul meu, am făcut un gest cam bizar. Privind îndelung clădirea, am dus mâna spre creştet, am scos pălăria şi am ridicat-o a salut. Apoi am plecat.

P.S. Noua adresă a ziarului, un sediu renovat modern de redacţie, este Bd. Nicolae Iorga nr.35. Vis-a-vis de Gara Internaţională.