Strategii cu moţ

În 2008, de Ziua Naţională a României, în splendid restaurata clădire de patrimoniu a Centrului Cultural al Primăriei din Chicago, am organizat, la invitaţia şi cu sprijinul nepreţuit al istoricului ieşean Lucian Leuştean, atunci Consul General al României acolo, precum şi cu finanţarea Ministerului Culturii, o serie de manifestări dedicate patrimoniului şi culturii ieşene. Am avut atunci privilegiul unui ghidaj personalizat, rar şi spectaculos, printre monumentele urbane ale capitalei statului Illinois, unde construcţiile de "patrimoniu" sunt nişte zgârie nori mai mici, de doar vreo 50 de etaje, făcuţi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea pentru a fi sediu al primei camere de comerţ, al unui hotel sau pentru cladirea centrală a poştelor sau sunt construcţii ale unor arhitecţi celebri americani de la începutul secolului XX, marcate de spectaculoase soluţii şi decoraţiuni Art Nouveau, şi am putut afla mai multe detalii despre cea mai substanţială şi coerentă strategie culturală pe care o cunosc şi pe care am avut privilegiul să o discut cu omologul meu american.

În acea perioadă se discuta intens despre nevoia de înnoire a planului de acţiune cultural şi de redefinire a strategiei pe termen lung, pornită la începutul anilor 60 şi nuanţată pe parcursul celor cinci decenii de mai multe ori. Strategie care îşi arătase, cu asupra de măsură, beneficiile şi justeţea. Centru industrial de mare anvergură, capitală comercială a Midwest-ului şi unul dintre giganţii economici ai Statelor Unite, Chicago s-a simţit întotdeauna eclipsat de strălucirea artistică şi intelectuală a New York-ului, oraş cosmopolit, unde emigraţia europeană a dat clasă şi substanţă culturală unui oraş port. De aceea, magnatul american Rockefeller finanţează, în 1890, crearea unei universităţi de prestigiu, University of Chicago, revigorând un cartier din sudul sărac şi violent al oraşului (Hyde Park) unde va germina o elită intelectuală şi politică de prim rang (Barack Obama, printre mulţii alţii, fiind produsul acelei zone!). După universitate (din al cărei board şi astăzi fac parte marii oameni de afaceri!) a urmat un program coerent de investiţii în infrastructura oraşului având drept finalitate crearea sprijinului logistic necesar pentru dezvoltarea culturii. Primarul însuşi a coordonat acest vast proiect de regândire urbanistică şi culturală prin intermediul căruia au fost achiziţionate, în domeniul privat al municipalităţii, una câte una, clădirile dintr-un cartier semicentral, dominat de zone rău famate. Într-un deceniu acest cartier a devenit faimosul "theatre district" de azi, zonă magnetică pentru turismul mondial. Apoi au fost lansate programe instituţionale de anvergură, a fost creat Institutul de Artă, cu un buget de achiziţii fabulos, apoi Filarmonica şi Opera au fost sprijinite să devină ceea ce sunt astăzi, instituţii între primele cinci din lume ca valoare şi program. Cu o strategie pe termen lung abilă şi susţinută politic de toţi actorii locali şi la nivel de stat, Chicago era, în 2008, un centru mondial al culturii înalte, cu standarde artistice şi valorice extraordinare, singular în lumea americană, dominată de cultura pop şi de consum.

De ce era atunci nevoie de o nouă strategie? La această întrebare, omologul meu a zâmbit. "Pentru că oraşul e viu şi pentru că spiritul timpului se schimbă", mi-a răspuns el cu tâlc. Noua strategie, intitulată Your City, Your Plan, Your Action, lansată în 2012, se întoarce către cetăţeni, către nevoile lor, către cultură nu numai ca valoare de vârf, ci către dimensiunea antropologică a culturii ca identitate naţională şi locală, către cultura americană ca instrument social, care promovează toleranţa şi încearcă soluţii de atenuare a conflictelor din cartier, către cultură ca vehicul de dezvoltare prin încurajarea inventivităţii şi creativităţii libere. Sunt programe complexe, care încearcă revigorarea urbană şi civilizatorie în cartierele rău famate prin încurajarea expresivităţii culturale primare sau, mai elaborat, prin proiecte gratuite de învăţare permanentă. După cultura de elită, municipalitatea vrea să folosească programele educative care sporesc capacităţile creative şi inovative ale defavorizaţilor din aceste cartiere pentru a îmbunătăţi nivelul de educaţie, pentru a creşte gradul de securitate şi de sănătate în zonă, pentru a genera o asanare a acestor medii şi o ridicare a standardului de viaţă. Cele 46 de pagini, cu o identitate grafică vie şi cu relativ puţin text, rod a patru ani de muncă realizată de o echipă complexă şi al unor investiţii de sute de mii de dolari, constituie, în opinia mea, un exemplu demn de urmat pentru orice oraş european, darmite pentru noi.

O strategie culturală nu este un tratat de istorie detaliat, nici o trecere în revistă a instituţiilor, nici un pansament pentru orgoliile locale, nici un roman cu happy end. E doar un instrument. E doar un cadru, o fereastră deschisă spre viitor, către piscuri sau către fundături. Unii văd prin ea panaşul, alţii căciula de astrahan sau fesul de rapper, iar huliganii mediatici de la "foaia vitelor de pripas" sunt condamnaţi să se holbeze perpetuu la moţul maroniu al propriei existenţe. Noi către ce privim?

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi membru în board-ul Fundaţiei Iaşi – Capitala Europeană a Culturii