Subtitrări salutare

Pe când mama se mai uita în mod regulat la televizor (avea emisiunile şi serialele ei preferate) şi cum nu prea mai auzea bine de ceva vreme, se obişnuise să dea sonorul destul de tare, iar când mă aflam în vizită la ea, evident că-mi era aproape imposibil de suportat volumul! Cum văzusem pe videotext că posturile publice tv germane pun la dispoziţia telespectatorilor surzi ori cu deficienţe de auz un serviciu salutar, anume subtitrarea (în germană, desigur) nu numai a majorităţii filmelor şi serialelor, ci şi a mai tuturor emisiunilor, inclusiv a jurnalelor de ştiri, am căutat comenzile respective: 150 pentru ARD, „prima televiziune germană”, şi posturile aferente regionale gen SWR, WDR sau BR, ca să le numesc doar pe cele pe care le are mama pe cablu, respectiv 777 pentru ZDF, corespondentul TVR2-ului (doar strict formal, altfel de necomparat…).

Am încercat s-o lămuresc cum funcţionează videotextul, i-am făcut şi o schemă cu ce butoane trebuie să apese şi ce cod să introducă pentru a obţine subtitrarea la ARD&Co. resp. ZDF (dintre posturile private, doar RTL-ul mai intra în raza ei de atenţie), dar degeaba. Cum VT-ul nu intrase niciodată în uzul şi necesarul ei, nici n-a mai intrat la 90 de ani (când am încercat, cred, prima oară s-o învăţ să folosească subtitrarea). Iar de anul acesta, parcă nici n-o mai interesează televizorul – mai nou îi dă drumul uneori aşa, din obişnuinţă, iar eu o găsesc, venind din oraş sau de la sora mea, că se uită la vreun post la care nu se uitase niciodată (gen RTL2)!

Ce-i drept, în primăvară a suferit o cădere în dublu sens: a suferit un fel de mic atac cerebral care a adus cu sine manifestări de demenţă, ba chiar şi halucinaţii (care, în urma medicaţiei, au dispărut) şi a căzut la propriu, de a fost chemată ambulanţa – a fost dusă la spital (deşi ea n-a vrut la spital), a fost consultată, iar sorei mele, când a ajuns şi ea, o doctoriţă i-a spus că n-are cum s-o ţină acolo, pentru că toate datele fizice erau în regulă… şi a trimis-o după doar două ore înapoi acasă.

Dar dincolo de toate acestea, de-a lungul anilor, uitatul la televizor, la serialele ei preferate (vreo trei la număr, cândva) devenise pentru ea, care de ani de zile n-a mai putut ieşi din casă, într-un fel de parte integrantă a structurii cotidianului ei. Ce vreau să spun este că scoaterea de tot din program a serialului ei preferat Verbotene Liebe („Dragoste interzisă” – ani în şir, în fiecare seară, de luni până vineri, apoi, anul acesta doar o dată pe săptămână) parcă s-a suprapus cu căderile ei, ba, mai în glumă, mai în serios, aş putea emite ipoteza că ARD-ul, „omorând” serialul (nu prea mai făcea cotă, ce-i drept), i-a zdruncinat şi mamei sensibil structura cotidiană şi interesul pentru televizor (â viaţă… socială)!

Ei bine, să revin la subtitrările amintite. Petrecând vara asta trei săptămâni şi jumătate cu mama, m-am obişnuit eu însumi cu acestea. Astfel încât lăsam subtitrarea şi când mama se dusese deja la culcare. Dacă era vorba de filme (aproape toate ce le-am văzut au fost germane – singurul film străin pe care l-am văzut a fost pelicula franceză Intouchables – "Invincibilii" de Olivier Nakache şi Éric Toledano, 2011), indiferent dacă se uita şi mama sau nu, introduceam subtitrarea. Şi ştiţi de ce? Pentru că dincolo de faptul că uneori, oricât de bine ştii limba, tot îţi scapă câte-o replică (ce-i drept, mai rar decât la filmele româneşti (care ar trebui, nu-i aşa, să aibă obligatoriu subtitrare în limba… română!!!), iar odată subtitrarea activată, nu rişti să pierzi cine ştie ce vorbă mai greu de auzit/ înţeles. Dar am mai descoperit ceva mult mai interesant: anume că la filme, de exemplu, dacă avem de-a face cu o piesă a unei formaţii anume, odată cu subtitrarea afli numele piesei şi formaţia ori interpretul care cântă, başca, dacă-i o piesă cu text, adesea cu transcrierea versurilor în original! În filmul francez Invincibilii, de pildă, am aflat că la un moment dat George Benson interpreta The Ghetto ori că Earth&Wind&Fire (de care, ca fapt divers, nici nu auzisem) cântau piesa Boogie Wonderland (cu versurile transcrise în original)! În alte filme, dacă muzica conţinea ceva de Chopin, aflai asta, dacă era ceva de Ceaikovski, la fel. Nici la emisiunile de ştiri, beneficiul nu este de colo: auzi nu ştiu ce nume străin a vreunui politician ori cine ştie ce profesor de care n-ai habar şi te-ntrebi cum s-o fi scriind – ei bine, subtitrarea îţi oferă transcrierea numelui!

La noi, dacă nu mă-nşel, la televiziunea publică sunt anumite emisiuni „subtitrate” de o femeie într-un colţişor care transpune în limbajul surdo-muţilor ceea ce se spune pe sticlă. Sincer să fiu, abia subtitrarea „germană” mi se pare una salutară şi n-ar strica deloc să existe şi la TVR-urile noastre opţiunea subtitrării „româneşti” – beneficiari n-ar fi doar cei cu deficienţe de auz, ci şi alte categorii de telespectatori – de exemplu străinii care vor să înveţe limba română, iar într-un anume fel, parcă subtitrările în general ajută o câtime şi în combaterea analfabetismului – nu credeţi?

Michael Astner este poet, traducător şi publicist