Suferinţă şi iubire

Ce cuvinte pot apropia o inimă de liniştea ei? Ce lume de cleştar, transparentă şi goală de prihana formei poate răsări dintr-o inimă liniştită? Ce lucrare mai mare poate fi decât aceea pe care o face Tatăl înăuntrurămânândul? (Ioan, 14.10). Lucrez împreună cu El şi tot ce este al Lui este şi al meu şi tot ce este al meu este şi al Lui. De fapt, eu nu am nimic al meu. Tot ce am vine prin graţia divină. În primul rând viaţa: am viaţă în El însuşi, ca Fiu prin duh (Ioan 1.12). Restul sunt plăsmuiri. De aceea nu voi mai rătăci, am să mă-ntorc la Tatăl neabătut. Voi lepăda chipul cel de creatură şi voi fi una cu El „din domnul, în Domnul şi domnul” (Meister Eckart).

Mă voi bucura în făptuirea dreptăţii mai mult decât se poate bucura cel mai drept dintre îngeri. În lumea aceasta, toată suferinţa se naşte din dragoste, iar dragostea se naşte din suferinţă. Dacă îmi aduc suferinţă cele trecătoare, înseamnă că le iubesc pe acestea, în loc să iubesc pe Domnul şi cele divine, care nu aduc suferinţă. Ce-aş putea dori mai mult dacă îl am pe El pretutindeni? Tot ce este altceva este fals, este iluzoriu, tot ce nu e „din plinul inimii”. Căci există o lege a afinităţilor, după care cel pur iubeşte puritatea, cel drept iubeşte dreptatea, cel bun iubeşte bunătatea şi-aşa este cu toate atributele divine. Şi omul va fi cunoscut, cum spun Scripturile, după faptele şi după roadele sale. Iar o Scriptură spune că cel mai de jos nivel al sufletului (care este suflare de viaţă, să nu uităm) este de fapt mai înalt şi mai nobil decât înălţimile cereşti. De ce este omul atât de preţuit? Pentru că e una cu Tatăl înaltului cer. Asta e şi viaţa eternă: să cunoşti pe Domnul ca pe tine însuţi (Ioan – 17.3), şi invers. Un astfel de om se află în unăvoie cu Domnul. Atunci suferinţa şi iubirea devin una singură.

Nici un vas nu poate conţine două băuturi diferite în acelaşi timp. Când schimbăm băutura, vasul trebuie să rămână gol şi curat. Similar, dacă vrei să te umpli de Domnul, trebuie să te goleşti de tot ce aparţine creaturii. „Goleşte-te ca să fii umplut”, spunea Fericitul Augustin. Vei putea astfel reveni şi face parte din unitate, din Unu şi Unu, în iubire. Căci iubirea se revarsă prin propria-i natură, iar prin iubire, şi numai prin iubire, toţi devenim Unu, în sfântul Său Nume.

Unde este iubire nu este suferinţă „Aşa să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit eu pe voi!” Aceasta este Marea Lucrare. Lucrarea înafară se face cu ajutorul celei lăuntrice, extrasă într-o cascadă a Dumnezeirii, care curge în lume şi, curgând, se îmbracă în multitudine, în felurime, implicând penumbra deosebirii, măcar într-un gând. Dar şi asta înseamnă să faci voia lui Unu pur, neatins de nici o deosebire. Astfel devii fiu iubit, în care Tatăl este iubit şi te simţi ca la sânul Său.

Căuta-voi Adevărul Scripturii în mine, în Duhul în care a fost scrisă şi dată rostirii. Căci Fiul se naşte permanent în Domnul, într-o iubire pe care o iubeşte. Deşi Sf. Pavel spunea că Domnul îi încearcă cu durere pe cei care urmează să-i devină fii. Dar ce durere poate să fie aceea când Domnul este cu tine? Aşa cum „a voi” vine din iubire, a ne-voi vine din ne-iubire. Putem nevoi aşadar o vreme, cât ne încearcă bunul Dumnezeu, nelipsindu-ne însă niciodată de iubirea Sa. Cu bucurie le-om duce toate, cosmizându-ne viaţa şi lumea aceasta, pe cât posibil, până vine oastea promisă.

Încerc să regăsesc starea de copil, starea aceea pură, naivă şi nevinovată. A fi credul poate fi mai util decât a fi sceptic. „Căci a unora ca aceştia va fi împărăţia cerurilor”. Era o stare de graţie, în care totul în jur era fermecat, ca într-o poveste. Totul era magic şi autentic. Până şi zânele erau adevărate. Am citit undeva că dacă ne activăm glanda pituitară („a şaptea pecete”) se eliberează un hormon care deschide „a patra pecete” (Anahata) şi măreşte din nou timusul, care e glanda tinereţii, mare la copii şi mică la adulţi. Astfel, am putea întineri şi trăi în corp „şi zece mii de ani”.

Cert este că salvarea vine dinlăuntru, iar noi o aşteptăm dinafară. „Împărăţia cerurilor este în voi” şi „Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi toate se vor adăuga vouă”. Dacă reuşim să ne eliberăm de ponoase şi să reaprindem în noi scânteia aceea de divinitate pe care o experimentăm între ordine şi haos şi care e tot farmecul pe care îl purtăm, ajungem rapid într-o explozie de Lumină. Ş-atunci ne întoarcem la îndemnurile anticilor de a ne cunoaşte, pentru că ceea ce căutăm este în noi. Cum spunea rabinul Bunam, în relatările lui Heinrich Zimmer şi Mircea Eliade: „există ceva care nu e de găsit nicăieri în lume, nici chiar lângă cel Drept şi Sfânt (Zaddik), dar că totuşi există un loc unde lucrul acela poate fi găsit”. În noi, desigur. Dar odată găsită, comoara, perla cea nepreţuită, nu trebuie ţinută numai pentru sine, ci trebuie dăruită şi celorlalţi, Aproapelui indispensabil. Are şi el comoara lui, dar poate că trebuie ajutat s-o găsească. Toţi o avem şi e una în Unu. Dar de ce a fost nevoie de o îndepărtare atât de mare şi de îndelungată de noi înşine, de o alienare practic, pentru a ne întoarce în non-locul de unde am plecat rătăciţi, în Sinele redescoperit? Poate că e un drum ritualic. Cum spune Andrei Pleşu, „Aproapele” se valorifică numai după o laborioasă experienţă a „departelui” (Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Humanitas, Bucureşti, 2013, p. 15).