Superbanditul politic

Ca mulţi alţii, am crezut că experienţa unui Parlament la fel de găunos precum cel dominat, cu puţină vreme în urmă, de PDL şi de acoliţii săi politici va fi dificil de repetat într-un orizont de timp acceptabil. M-am înşelat dramatic! Actualul Legislativ nu este doar mai gras şi mai prost decât cel de dinainte, dar se dovedeşte şi mult mai dăunător pentru România!

Şi este mai dăunător nu doar pentru că şi-a inventat o superimunitate demnă de societăţile sclavagiste şi a pregătit o eliberare masivă a „micilor” infractori, drept cadou de sărbători, ci mai ales prin modul banditesc prin care a pus la cale această lovitură. Acel comando parlamentar, de care vorbeşte presa de la Bucureşti, a acţionat la ordin, pe la spate, după un plan bine pus la punct, gândit în laboratoarele mafiei politice. Scopul? Scoaterea nu în afara legii, ci deasupra ei a alesului, mutaţie care va da astfel naştere unei noi specii de homo sapiens: „homo politicus superbanditus”.

S-ar fi zis că, într-un Parlament supradimensionat, s-ar fi găsit măcar un uselist ceva mai treaz la minte care să sesizeze aberaţia legislativă, dar nu s-a întâmplat aşa ceva. Nici nu prea avea cum. După decembrie 2012, prin votul entuziasmant a 70% dintre români, piţipoanca pedelistă a fost înlocuită cu superpiţipoanca uselistă, iar cocalarul pedelist cu supercocalarul uselist. Ei sparg seminţe în plen şi înjură de la tribună filmele româneşti premiate în străinătate pe motiv că „râde” de popor.

Cu toate acestea, chestia cu demisia colectivă reprezintă mai degrabă o fantezie de Crăciun. Cei din USL vor renunţa de bună voie la ciolan aidoma celor din PDL, atunci când s-a ridicat problema alungării lor cât mai grabnice de la putere. De altfel, puţini dintre români intuiesc faptul că răul cel mare nu în Parlament şi-a croit sălaşul, ci în partidul politic. Cu un comportament foarte asemănător grupurilor infracţionale organizate, partidele din România sunt acelea care au creat, în ultimele două decenii, pepiniere de cadre slab pregătite profesional, dar unse cu toate alifiile, capabile oricând să falimenteze o întreprindere, să te alunge din propria casă, sau să-ţi fure chenzina din buzunar. Pe urmă, mituind sau păcălind alegătorii, le-au trimis în Parlament, ca să ne facă viaţa mai bună.

În aceste împrejurări triste pentru Ţară, ce ar trebui făcut? Exact ceea ce se face în aceste momente. Doar vigilenţa societăţii civile poate stopa abuzurile aleşilor infractori. Şi când spun „societate civilă”, nu mă refer la electorat, căci, el, săracul, mai are multe de învăţat, ci la cei care, dincolo de orice simpatii politice fireşti, au înţelepciunea de a sesiza răul, indiferent de culoarea lui politică, dar şi tăria de a acţiona. Şi e deajuns o societate civilă autentică, adică responsabilă şi non-violentă, şi nu o „supersocietate”, pentru a-i trage la răspundere pe superbandiţii din politica românească. Libertatea câştigată în urmă cu 24 de ani nu trebuie să aibă legătură nici cu libertatea corupţilor şi nici cu eliberarea hoţilor.