Caută 
1 MIN
Domnul Swedenborg vrea să viseze, purtând semnătura regizorală a lui Mihai Măniuţiu, nu reprezintă o poartă de acces ori o dezlegare, ci este o căutare în direct, sub ochii spectatorului.
Mesajul ni se înfăţişează mai limpede decât peruzeaua: înzestrat cu ubicuitate, în viziunea lui Maniuţiu, Emanuel Swedenborg, un spirit mai aparte, poate străbate secolele în trecut ori în viitor, poate intra în legătură cu personalităţi ale altor vremuri (una dintre idiosincraziile sale, nu ştiu din ce motiv, o reprezintă existenţialismul lui Sartre, condamnat de domnul Swedenborg la inactualitate), iar acum a ajuns chiar şi în România, mai exact, la Iaşi. Mihai Măniuţiu are intenţia de a-l expune pe Swedenborg nu doar ca personalitate ”ştiinţifico-angelică” în propriul laborator de profil, dar şi ca om: totul nu-i decât un vis al lui Swedenborg, bazat pe celebra ”Carte de vise”, reluat, analizat, intonat (24-25, Amsterdam, ”Toată noaptea, timp de 11 ore, n-am fost nici treaz, dar nici adormit, într-o ciudată toropeală, ştiam tot ce visam…”). Mai mult, ne dă de înţeles comentatorul swedenborgian, îndeplinind şi rolul de mesager al regizorului (Cosmin Maxim): Domnul Swedenborg este el însuşi un spectacol, este însuşi acest spectacol, regizorul nefiind uneori decât subiectul unor propoziţii rostite în spectacol. Domnul Maniuţiu este şi detaşat şi implicat în ceea ce-l priveşte pe Swedenborg. De fapt, ni se sugerează, Swedenborg ar putea deveni oricare dintre noi.
Domnul Swedenborg vrea să viseze, purtând semnătura regizorală a lui Mihai Măniuţiu, nu reprezintă o poartă de acces ori o dezlegare, ci este o căutare în direct, sub ochii spectatorului. În primul rând, o căutare de ordin spiritual (cum se stabileşte legătura dintre corp şi suflet, întrebare rămasă fără răspuns, de la eşecul ştiinţific al lui Descartes cu glanda pineală, încoace). Despre al treilea ochi sau ochiul frontal şi despre ”ceafă”, poate transmiţători, respectiv receptori angelico-demonici. Despre un anume copil, Domn Swedenborg, un hibrid între adult şi copil, despre copii ce se nasc maturi, cruzi, infernali (semnificând că nu mai există inocenţă în lumea omului, e vorbă veche!). Despre copii încă nenăscuţi (îngeri sau monştri?). În fine, visul devine în mod declarat pentru Swedenborg un instrument de investigaţie (a stadiilor de lumi/ a lumilor paralele angelico-demonice), o metodă, o cale. Cine este personajul principal – omul sau dublul său? Ce rol revine daimonului, care, într-o măsură, îl însoţeşte şi el pe personaj (angelic ori infernal)?
În al doilea rând – o căutare în plan spectacologic, regizorul explorând şi experimentând formula teatrului ”postdramatic”, ”postmodern” (în special scurtul pasaj al bătrânei gravide, Tatiana Ionesi) – formulă de care, de altfel, se detaşează în mod ironic, aşa cum ne comunică alter-egoul eroului/ dublul lui Swedenborg/ stabilind şi legătura dintre spectacol şi public, bărbatul în albastru (Cosmin Maxim). În al treilea rând, este o căutare de ordin suprarealist (femeia în roşu, Oana Sandu, – ispita – visele lui Swedenborg abundă în poveşti cu caracter erotic; bărbatul în galben cu chipul vopsit în bronz – daimonul deloc socratic, Doru Aftanasiu, – companion mai mult figurativ, neinspirator pentru personajul ”principal”).
Apoi această căutare ia o formă aproape psihanalitică (o singură obiecţie aş avea la ideile regizorale: doar prin faptul că-şi nota visele, nu-l putem considera pe Swedenborg antecesor al psihanalizei, chiar dacă a exercitat o oarecare influenţă asupra tânărului Jung, în vremea studenţiei sale). Doar în sensul că ar putea fi interpretat ca o încercare de a aduce la un numitor comun cele trei instanţe ale psihicului uman (sine – eu – supraeu). Cu precizie, o explorare a sinelui prin intermediul visului şi o punere în scenă a conflictului eu – supraeu: ”De ce, când suntem doi, doar unul ia şuturi între picioare şi urlă? (…) De ce, când suntem doi, unul pute şi când se parfumează, iar celălalt miroase a rozmarin şi a violete?”.Efectiv, am avut în faţă prin această concretizare regizorală un spectacol-eseu ca o aplicaţie cvasipsihanalitică, centrul scenei fiind delimitat prin poziţionarea unei canapele, arhisuficient de vizibilă cromatic, unde în cea mai mare parte eroul se găseşte într-un fel de transă din care iese episodic. Să nu ne lăsăm înşelaţi: faptul că Swedenborg (Radu Ghilaş) stă lungit pe canapea, cel mai adesea cu spatele la spectator, nu înseamnă că doarme mai real decât atunci când îl regăsim în picioare, asaltat de servante (semnificând şase tipuri de conţinut al inconştientului – dorinţe, gânduri, imagini, senzaţii, credinţe, temeri) ori când sfidează întunericul pe voce de bariton (”Săracul întuneric, ce bine ne-am înţelege dacă nu i-ar fi atât de frică de mine”).
Mai exact, reprezentaţia se compune din 26 de scene, legătura dintre acestea fiind asigurată prin poziţionarea unui ecran înrămat pe fundal, unde apar titlurile ”capitolelor”. Astfel este totodată dezvăluită originea producţiei (caietul unde Swedenborg îşi nota visele), dar poate fi ea însăşi o carte, prin care se realizează interpretarea unui pasaj. Decorul (Adrian Damian) este aglomerat, închis, doar aparent un laborator, în fapt simulând capcana unui coşmar, o instalaţie audio-video (dacă avem în vedere şi ecranul sau îngerii-neon) de proporţii (incluzând plăci de aparatură computerizată, mixer, instrumente muzicale vibrante şi comode de epocă având sertare ce se închid şi se deschid de capul lor). Sala Cub păstrează rezonanţele altor îngeri care-au trecut pe-aici şi pe cele ale altor visuri. Însuşi jocul lui Cosmin Maxim îl readuce în vizor pe Oberon, numai că, de această dată, el nu e doar demitizat, ci şi demistificator (prin vocea sa se fac auzite autoironiile regizorului, dedublările personaj-personalitate, conflictul dintre personajul principal şi cel secundar, detaşarea lui Mihai Maniuţiu de propria realizare). Concepută a fi un ”musical atipic” (şi chiar asta şi este!, muzica: Şerban Ursachi), montarea conţine atât pasaje cântate efectiv, cât şi altele vorbite ori semicântate, având rolul unor incantaţii, dar demistificate. Cred că formula de spectacol aleasă (un musical ademenitor, semi-incantat, semi-dansat, cu un regizor eschivat de propriul rol prin (auto)metareferinţe aproape caustice – ”acest regizoraş, acest scriitoraş, Mihai Măniuţiu”), nu-i decât voalul subţire, dincolo de care vedem căutările de profunzime deja amintite.
Dintre servantele care de la gospel neobişnuit ajung la cabaret nedefinibil (coregrafia Vava Ştefănescu), cu accesorii de pene (costumaţia este vitală cromatic, în acord cu ideea lui Swedenborg că în lumea de dincolo/ în vis/ în periplul omului prin propriul inconştient, senzaţiile sunt intensificate – costume: Valentin Codoiu), se remarcă prin joc actoricesc Loredana Cosovanu, iar prin nivel vocal Diana Roman; Alina Mîndru are un moment doar al ei pe scena a şaptea/ o trezire de-a lui Swedenborg şi sunt… mândră de ea. Şi dacă tot le-am pomenit, despre cine credeţi că este vorba atunci când acestea îl imploră pe Domnul Swedenborg să le facă un copil?
Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală
