Taifasuri

Peste vreo jumătate de ceas, când începuse şi-o ploaie ca aceea, de primăvară, despletită şi cu şiroaie, se aude un zgrepţănat la uşă. Crâşma avea o uşă de stejar cam otova, dar mare, zdravănă, cioplită de moş Leon. Că tare se mai pricepea la toate moş Leon! Făcea ori dregea tot ce vrei: căruţe, vermorele, hornuri, sobe. Ne-o făcut şi nouă o troacă de piatră aşa de trainică c-o avem şi-n ziua de azi. N-o pot urni din loc cu râtul nici patru dihănii de porci de o sută de kile fiecare. Numai că era cam grăbaci moş Leon. Făcea toate în fugă şi se întâmpla să rămâi, când ţi-era lumea mai dragă, cu osia ruptă în mijlocul drumului; sau să înghesui mortul în sicriu şi să-l aşezi cam pe-o parte, într-o rână, că făcuse sicriul prea îngust şi nu încăpea răposatul cu faţa în sus; sau să cadă soba în aceeaşi zi în care o făcuse. Aşa s-o întâmplat la mătuşă-mea Aurora. După ce-o făcut soba în bucătărioară, o sobă la marele fix, cu fumuri ticluite meşteşugit, cum numai moş Leon ştia să facă, s-au pus cu toţi la masă. Şi când să cinstească un păhăruţ de rachiu, ca să ude soba, se vede treaba că aceasta, soba adică, a vrut şi ea să cinstească şi s-a aplecat olecuţă înspre masă: uuu-şurel, ca un om chiurluit, întinzându-se către păhărelul plin. Şi deodată leop! cade soba în mijlocul bucătărioarei. Au rămas toţi cu îmbucătura în gură şi cu păhăruţele în mâini. Doar nenea Traian a lu‘ mătuşa Aurora a dat repede rachiul pe gât şi a zis că altădată Leon trebuie să facă în felul următor: După ce termină soba, s-o proptească cu spinarea şi acolo, dar numai acolo, să ceară preţul pentru munca depusă. „Gospodarule, ia vină încoace şi fă-mi plata la faţa locului”, să-i zică. Şi atunci, făcându-se că nu „se împacă” cu omu‘, să se dea repede la o parte şi să lase soba să cadă popâc pe podea.

Pe urmă moş Leon s-o apucat să facă soba din nou. Ş-o făcut-o chiar în seara aceea: şi mai repezit ca de obicei, dar la marea ştiinţă. Numai că, bat-o s-o bată de sobă, scotea fum. În loc să scoată fumul afară, soba parcă trăgea toate vânturile pământului înăuntru; şi era o fumăraie în bucătărie de nu se vedea om cu om. Moş Leon spunea că asta-i din cauză că n-au avut lampă „de opt focuri”, ci numai „de cinci focuri” şi nu se vedea aşa de bine când să facă fumurile. De aceea. Dar nenea Traian a lu‘ tanti Aurora zicea că „las că-i bine, afumăm slănina chiar în bucătărie, nu mai avem nevoie de afumătoare. Hai să mai bem un păhărel pe chestia asta”. Ar mai fi spus el multe şi mărunte nenea Traian, dar tanti Aurora i-o luat sticla.

Să ne întoarcem însă la ale noastre. Cum spuneam, se aude un zgrepţănat la uşă ca şi cum ar fi fost o mâţă.

– Ia vezi, Daria, că se cere mâţa, zice moş Leon.

Iar nea Toma:

– I-a fi fiind frig la chicioare. Măi Tinpuţă, deschide-i tu.

Tinpuţă dă fuga, deschide şi, când colo, intră înăuntru un prichindel cu părul de culoarea paiului şi cu muci la nas. Gâfâia de alergătură şi oprea mereu năvala mucilor cu mâneca unei haine mult prea largi pentru el. Încercă să spună ceva pe nerăsuflate, dar nu reuşi:

– O zis… o zis…

– Cum te cheamă, măi zgâmboi? îl întrerupse nenea Toma.

– Chitinel.

– Chitinel! Şi în ce clasă eşti, măi Chitinel?

Cristinel ridică un deget: clasa întâia.

– Da‘ nu eşti la şcoală, măi zgâmboi?

„Nu” vine răspunsul dat din cap.

– Şi de ce nu te-ai dus la şcoală?

– Pencă tovatăta nu-i la tcoală.

– Şi de ce nu-i la tcoală tovatăta?

– Pencă o băut ichiu.

– Ce-o băut, măi?

– O băut ichiu.

– Ce-o băut , măi? Nea Toma îşi pune mâna la ureche.

– Ichiu, răcni cât îl ţin bojogii Cristinel.

– Aaa, rachiu. Acuma înţeleg, face nenea Toma din ochi către ceilalţi.

Povestea cu tovarăşa învăţătoare Manta, care, când o apuca „pe ulei”, o ţinea aşa două-trei săptămâni fără întrerupere, era cunoscută în tot satul. Dar directoarea şi celelalte cadre didactice ţineau, chipurile, chestiunea ascunsă. Numai dom‘ învăţător Ţurcanu ştie de câte ori a cărat-o în braţe beată clampă şi-a ţinut-o ascunsă în cămara cu materiale didactice şi „de protocol” (veselă, tacâmuri, câteva sticle de ţuică şi o damigeană de busuioacă – „să fie acolo” pentru inspecţii), ca să n-o vadă oamenii, când veneau la şedinţă cu părinţii (numită în jargonul didactic „şedinţă cu păreţii”). Şi, după ce bea în neştire cu cine apuca şi dormea pe unde apuca, era strânsă de pe drumuri până la urmă de coana preoteasă, învăţătoare şi ea, care-o spăla şi o îngrijea ca pe-un copil, iar după vreo săptămână îi dădea drumul acasă. Că pe altcineva nu avea: o lăsaseră şi bărbatul şi toţi. Dar nu o lăsa tovarăşul inspector Săndulescu, de care tovarăşa Manta era foarte apropiată, chiar mai apropiată decât cămaşa, motiv pentru care era numită (pe la spate, bunînţeles) la Inspectorat „Mantaua tovarăşului inspector”. Aşa că atunci când mamele, îngrijorate pentru copiii lor, o întrebau pe directoare ce se întâmplă cu doamna învăţătoare, aceasta spunea că şi ea este îngrijorată, dar nu poate face nimic, fiindcă tovarăşa învăţătoare este ţinută în braţe de tovarăşul inspector. Plus de asta, tovarăşa învăţătoare este un cadru de nădejde, cu gradul I, cel mai înalt grad didactic, aşa că, fiind în ultimul grad…