Tâmpitopole. Ieri şi azi

"Suntem în anul graţiei 3874…”. Aşa începe un scurt text al lui Caragiale, Cronică fantastică, publicat mai întâi în "Ghimpele”, în data de 9 iunie 1874, fiind reluat un an mai târziu în "Calendarul Ghimpelui". Unde? În Tâmpitopole. Odată numele găsit, trimiterea este suficient de limpede pentru ca imaginaţia scriitorului să-şi permită să zburde în voie, conturând scenarii desigur abracadabrante şi fără acoperire în realitate. Cetatea cu pricina, suntem informaţi, este "locuită de sinecorzi, ciudate fiinţe bipezi, cărora le lipseşte partea stângă a toracelui cu toate ale ei. Sinecorzii sunt un trib de chinezi”. Mai întâi, să observăm că bizarele făpturi au amputată tocmai acea parte a organismului care ar trebui să găzduiască ceea ce, prin tradiţie, ţine de sensiblitate, de afectiv. Prin urmare, este vorba de o populaţie lipsită de atributele umanităţii, obişnuită a percepe lumea prin prisma unei cerebralităţi şi ea ştirbite fără emulaţia sentimentelor. Pentru a nu lăsa totul suspendat, naratorul, care se oferă a sluji drept ghid prin această lume care se legitimează numai prin aberantele sale instituţii, deschide, cum singur îşi anunţă cititorul, "o mică paranteză istorică explicativă”. Totul e narat în termenii unei opere burleşti, "eroicomice”, telegrafic, într-un fel, pentru că autorul se abţine, declarativ chiar, de la orice comentariu: în urma unui război cu Rusia, chinezii ajung în capitala acesteia, după care îşi continuă marşul spre Europa: "în două săptămâni ajunseră în centrul Europei şi în trei, după ce străbătură şi bătură, una după alta, toate ţările mari şi mici, se opriră la ţărmul Atlanticului. Poate c-ar fi mers şi mai-nainte dacă ar mai fi avut cu cine să se mai bată”. Avem de-a face, prin urmare, cu o Europă "chinizată”, cum spune scriitorul, una în care totul este întors cu susul în jos, din care adânca tradiţie creştină şi nu numai a dispărut, lăsând locul cutumelor invadatorilor.

Centrul lumii pe dos este pagoda idolului Kin-Lau, unde Mandarinul Ti-Li (aluzie clară la Titu Maiorescu) îşi vede de ale sale, după ce s-a achitat de "însărcinarea exclusivă de-a strâmba picioarele chinezilor de mici, pentru a le face să se bucure mai târziu de rahitism, calitate ce trece în mare consideraţiune la chinezi”. Se perindă (impropriu spus!) apoi prin faţa ochilor măriţi (a mirare, a dezgust, a lehamite?) ai turiştilor "cazarma şi cancelaria Mandarinului Păcei, Lis-Kin”. Faptul că pacea este asigurată dintr-o cazarmă dă, desigur, de gândit, dar nu are cum să mai debusoleze de vreme ce statutul absurd al acestui univers închis a fost deja perceput. Din Casa Justiţiei, oamenii de rând ies lipsiţi de vlagă şi de avere, după ce îşi căutaseră, naivi, dreptatea acolo. Muma Tutulor este edificiul care reprezintă libertatea în alegeri; pe frontispicul său sunt încrustate, în efigie, "două cotoare de lemn de banan” încrucişate – simbol al constrângerii, al violenţei. La un moment dat o imagine familiară apare pe ecranul deşănţatei lumi astfel "chinezite”: Punga publică este acea "lugubră fantezie”, dar concretă în acelaşi timp, înfăţişată sub forma unui monstru nicicând sătul, a cărui lăcomie nu se lasă ostoită de cantităţile enorme de aur cu care este sistematic alimentată. "Ai crede că această poartă este intrarea infernului”, glosează caustic autorul, îngroşând liniile unui tablou şi aşa dezgustător, în care par a se aduna toate simbolurile patimilor nestăpânite, care dezumanizează. În aceeaşi ordine de idei, despre guvernatorul cetăţii Tâmpitopole nu se pot destănui prea multe, căci în jurisdicţia chineză stă scris "că se taie limba oricui va cuteza să puie-n discuţiune numele acestui suprem mandarin”. Anonimatul devine şi el o pavăză, căci, sub protecţia fricii, scuteşte de ocheade nedorite, permiţând libera desfăşurare a viciului.

Individul se lasă aglutinat într-o masă compactă, care respinge decis valoare proprie, în favoarea unui gregarism ce permite mai uşoara manipulare. Naraţiunea adoptă aici strategia antifrazei, îngroşând astfel pamfletul, dar administrând discursului ironic pregnante contuzii sarcastice: "Priviţi pe chinezii mei cum şed cu indolenţă pe tapetele lor bizar colorate; vedeţi cum, prin o mişcare de-o regularitate perfectă şi egală, clătinând capul când afirmativ, când negativ, sorbind cu deliciu ceaiul şi aspirând cu încântământ opiul, ei îşi petrec inocent timpul! O, tabel admirabil de moravuri pacifice! O, fericiţi chinezi! Binecuvântate fiinţe bipezi, cât este de invidiat soarta voastră. Voi nu vă frământaţi cu firea pentru nimic. Nu este nimic în stare să aducă un moment măcar de excepţiune în viaţa voastră calmă şi neofensivă: nici rahitismul prematur al micelor chineze; nici legenda bietului Pim-Pim, fidelul vizitator matinal al Casei Justiţiei; nici crâmpeiele de banan încrucişate pe uşa edificiului Mumei Tutulor; nici chinul sărmanului chinez care este condamnat la intrarea Pungei Publice să-ncerce a sătura pe năsăturabilele monstru; nici tăierea limbei din jurisdicţiunea voastră. Vouă, ceaiul şi opiul să vi se dea… şi-ncolo, pace! O, de trei ori fericiţi muritori!!!” Spiritul de turmă a transformat un popor într-o populaţie de panopticum, într-o adunătură de marionete. Complacerea în pasivitate, spiritul împăciuitor nu sunt decât forme ale complicităţii tacite, mostre de eficacitate a îndoctrinării.

Finalul are menirea de a ridica vălul mistificator şi de a da în vileag adevărata ţintă a pamfletului: autorul deconspiră faptul că cetatea Tâmpitopole nu este alta decât Bucureştiul, iar lumea aceea lugubră, grotescă se identifică negreşit cu cea contemporană: "Luaţi bine seama, a fost numai o glumă fantastică: sunteţi acasă, la dv., între ai dv… în Bucureşti, în Ţara Românească. Priviţi în jurul dv.; îmi pare că cetiţi «Ghimpele»”. Ancorând, astfel, lumea ficţională în realitatea frustă, Caragiale nu reuşeşte, totuşi, să răpească întru totul sensul general, tipologic al alegoriei astfel decodificate. La fel cum personajele din comediile sale nu rămân legate, cum credea Lovinescu, de societatea secolului al XIX-lea, nici Tâmpitopole nu figurează ca un caz clasat, datat, de care nu mai avem a ne teme. S-ar putea ca el să fie tocmai lumea noastră…

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” Iaşi