Ţapul profitor

Fusese poreclit în derâdere "Ţapul", pentru că purta barbă – element decorativ al feţei, netovărăşesc şi reacţionar, ce dezvăluia o respingătoare latură intelectuală a personalităţii, adică un dispreţ manifest faţă de clasa truditoare. A-ţi câştiga existenţa folosindu-ţi mintea era o insultă insuportabilă adresată milioanelor de proletari care, aşa cum scandau ei înşişi în cadrul uriaşelor mitinguri organizate de PDSR, în anii ’90, munceau puţin şi prost, dar, în compensaţie, nu gândeau deloc.

Cu toate acestea, la generalele din 1996 (şi cu ajutorul voturilor lui Petre Roman), Emil Constantinescu devenea preşedintele României. Se afla la a doua tentativă de a ajunge în fruntea statului, după cea din 1992, când fusese învins categoric de către Ion Iliescu. Pierduse atunci îndeosebi din pricina unor dezvăluiri ce ţineau de viaţa sa privată, dezvăluiri făcute de peremistul Mircea Hamza, cel supranumit "Hazna" – PRM fiind considerat braţul înarmat al PDSR. Dar "Ţapul" a strâns din dinţi, şi-a aranjat tacticos barba şi a mers mai departe, luându-şi, după patru ani, o strălucită revanşă în faţa aceluiaşi Ion Iliescu.

Ce de speranţe ne-am pus în "Ţap" (dar şi în CDR, construcţie politică în care PNŢCD era solistul principal), care promitea eliminarea completă a "criptocomuniştilor" din zona de decizie! Se părea că, după şapte ani de dezastru, în care securiştii şi activiştii lui Ion Iliescu furaseră tot ce se putea fura şi distruseseră tot ce se putea distruge, se întrona dreptatea! Eram convinşi că hoţii vor ajunge la puşcărie, că turnătorii vor fi deconspiraţi şi că tradătorii de ţară vor fi aduşi în faţa poporului pentru a da seamă de nelegiurile comise în 45 de ani de comunism.

Dar, vai, încă de la început, mulţi au privit cu perplexitate la echipa total nepregătită cu care Constantinescu voia să schimbe ţara în bine. Uns premier, primarul capitalei, ţărănistul Victor Ciorbea, s-a dovedit o calamitate, fiind absolut incapabil să înţeleagă cum funcţionau mecanismele economiei de piaţă. La fel de neputincios s-a arătat şi următorul prim-ministru, Radu Vasile, abia cel de-al treilea şef de cabinet, Mugur Isărescu, reuşind să oprească degringolada ce aruncase ţara într-o criză politică şi economică profundă. Dar era deja prea târziu, nenumăratele scandaluri din cadrul coaliţiei de la guvernare şi prăbuşirea nivelului de trai dezamăgindu-i cumplit pe români, aceştia pierzându-şi definitiv încrederea în CDR, ca şi în "dreapta" politică.

Însă lovitura de graţie primită de PNŢCD a venit chiar de la "Ţap", cel care, într-un discurs final de tristă amintire, anunţa pe un ton lugubru că a fost învins de "structuri" şi că, prin urmare, nu va mai candida pentru un nou mandat. Laşitatea lui Emil Constantinescu i-a demoralizat pe ţărănişti (aliaţi la alegeri, într-o nouă, dar deja revolută Convenţie Democrată, cu nepieritorul Vosganian!), ei nemaireuşind, în toamna lui 2000, să intre în Parlament, umplându-se astfel de o ruşine de neuitat până astăzi.

Ciudat este faptul că, deşi PNŢCD a murit urât, unii dintre foştii ţărănişti au început s-o ducă, în timp, tot mai bine. Apropiindu-se pe şestache de "criptocomuniştii" pe care-i înjuraseră cu atâta patimă altădată, indivizi precum Mugur Ciuvică ori Victor Ciorbea (dar este vorba de zeci de alţi membri de partid importanţi) au devenit un fel de vedete "criptopesediste",  ei luptând din greu acum pentru a-i salva de la puşcărie pe foştii lor adversari politici. (Pe cei despre care ne spuseseră în 1996 că au furat tot ce se putea fura şi că au distrus tot ce se putea distruge!)

La fel de jalnic s-a dovedit în timp şi Emil Constantinescu. La prezidenţialele din 2000, înspăimântat de ascensiunea lui CV Tudor, l-a susţinut precipitat pe Ion Iliescu (deşi finala Iliescu-CVT fusese abil regizată în laboratoarele PDSR, pesediştii fiind cei care-i finanţaseră campania "tribunului", pentru a-l scoate pe Mugur Isărescu din cursă!). Apoi, a încercat să revină în viaţa publică printr-o "Acţiune Populară", inconsistentă şi penibilă, care a mai stârnit şi râsul societăţii civile (Vă mai aduceţi aminte fotografia?). A scris câteva zeci de kilograme de memorii neinteresante, a inventat un institut de cercetare inutil (într-o ţară unde nu sunt fonduri nici pentru centrele fundamentale de cercetare), pentru ca în 2014 să-şi declare făţis susţinerea pentru Victor Ponta, în confruntarea cu Klaus Iohannis. În ultimii ani, drept recompensă pentru consecvenţa sa, "Ţapul" a tot primit sinecuri şi bani de la stat, fie cu ajutorul aleşilor, fie cu ajutorul guvernelor "de stânga". Această generozitate nu îl împiedică însă, ori de câte ori îi mai dă cineva o minimă atenţie, să declare mâhnit că oamenii cinstiţi nu sunt preţuiţi în România, el considerându-se un fel de "ţap ispăşitor" pentru greşelile altora! Dar nu prea înţeleg despre cine vorbeşte. Probabil despre "criptoţărănişti".

Văd astăzi, după mai bine de 20 de ani de la alegerile din 1996, că din Emil Constantinescu, cel de altădată, nu a mai rămas decât barba. Ori, mai bine zis, bărbile!