Ţară de pet-uri

În urmă cu ceva timp, o prietenă din Canada a fiicei mele, cunoscută în Finlanda graţie programului de schimb universitar european „Erasmus”, a vizitat, pentru prima oară, România. A fost un bun prilej pentru noi să vedem ce o impresionează şi care sunt lucrurile care, poate, ne scapă atunci când ne referim la ţara noastră privită doar din interior. Dincolo de entuziasme – oamenii politicoşi şi amabili, ospitalitatea şi generozitatea cu atât mai surprinzătoare cu cât ruina economică e vizibilă la tot pasul, peisaje, monumente sau viaţă monahală – doar două lucruri au intrigat-o la culme pe studenta noastră de peste ocean, şi ambele poartă numele de pet: mormanele de sticle de plastic folosite aruncate peste tot şi câinii vagabonzi.

La sticlele de plastic în discuţie a fost nu atât indo­lenţa oamenilor şi a serviciilor comunale care le lasă peste tot pigmentând nefast o dezordine şi o neorânduiala jegoasă cu care noi ne-am obişnuit deja şi nu o mai luăm în seamă, ci partea economică a problemei. În ţările civilizate, edu­caţia ecologică, dincolo de clişee, devine o a doua natură a oamenilor şi face parte din viziunea de bază a cetăţeanului, la fel ca şi reflexul protestant de a fi chibzuit cu fiecare bănuţ. A fost surprinsă să vadă că mormanele de pet-uri aruncate pe unde vrei şi pe unde nu vrei nu sunt valorificate aşa cum se întâmplă la ea acasă. Acolo există centre de colectare, ba chiar şi un fel de utilaje precum automatele de cafea unde pentru fiecare sticlă de plastic introdusă primeşti înapoi o sumă simbolică. De ce nu se întâmplă astfel şi în România? Păi Ministerul Mediului e ocupat deocamdată cu taxa de înmatriculare la autoturismele second hand, botezată metaforic "taxă de mediu", fără să-i pese că astfel de măsuri protecţioniste stupide încalcă însuşi principiul liberei circulaţii a mărfurilor, esenţa proiectului politic şi economic al Uniunii Europene. Nici nu vreau să mă gândesc în cât timp s-ar evapora pet-urile de plastic aruncate alandala dacă pentru fiecare s-ar plăti, să zicem, zece bani. Pentru astfel de proiecte sunt şi bani europeni, bineînţeles, dar mai trebuie şi responsabilitate civică din partea decidenţilor.

Chestiunea potăilor (stricto sensu!) e ceva mai complexă. Noi locuim dintotdeauna la bloc şi tema „celui mai bun prieten al omului” a fost mereu doar una livrescă, însă când, la etajul al optulea, nu poţi închide un ochi toată noaptea din pricina concertului sinistru al câinilor vagabonzi din Tătăraşi, chestiunea livrescă devine una cât se poate de existenţială. M-am uitat cât de terifiată privea tânăra canadiancă hoardele de jivine flămânde şi împuţite, lătrând ameninţător şi gata să îţi composteze gamba piciorului la cel mai mic semn de neatenţie atunci când faci imprudenţa să te plimbi prin cartier ziua în amiaza mare şi nu am fost în stare să dau prea multe explicaţii asupra cauzelor acestui dezastru care ne face să trăim într-o junglă urbană. Am întrebat-o ce ar face ea şi deşi e cât se poate de omenoasă şi de iubitoare de animale n-a ezitat nicio secundă asupra deciziei corecte, care se referă cu prioritate la securizarea spaţiului public, aşa cum se cuvine să fie într-o ţară civi­lizată. Mi s-a părut, de asemenea, revelator faptul că a făcut imediat distincţia dintre iubirea de vieţuitoare – temă creştină generoasă – şi pericolul public pe care îl reprezintă astfel de sălbăticiuni, ca un om care trăieşte într-o lume unde primăriile au evacuat demult spaţiul public de asemenea pericole tratând zbierătele ipocrite ale falşilor iubitori de animale, pentru care acest gen de activitate (zbierătele!) sunt singura formă de solidaritate cu bietele patrupede şi care, fireşte, nu se gândesc niciodată că ar trebui făcut ceva pentru a îmbunătăţi în primul rând situaţia oamenilor, cu respectul datorat unei opinii, dar cu fermitatea unui gospodar care nu ezită să împuşte lupul care îi atacă stâna, fără să-şi lase agoniseala distrusă doar pentru a face pe plac „iubitorilor de vieţuitoare” care îl mustră de peste gard. Bineînţeles că ştiu că situaţia e un pic mai nuanţată şi că, în sine, bieţii câini nu au nicio vină, dar, îndrăznesc să spun, mi se pare ipocrit şi blamabil să fii mai interesat de soarta unor elemente intermediare din lanţul trofic decât de oameni. Faptul că persoane sufletiste sau avide de publi­citate sunt indignate la televizor de euthanasierea câinilor vagabonzi fiind însă insensibile la drama copiilor din orfelinate, condamnaţi la infracţionalitate sau moarte atunci când sunt aruncaţi afară, fără bani, fără pregătire, fără viitor, a doua zi după ce au devenit majori mi se pare mai mult decât elocventă.

Desigur că eliminarea câinilor vagabonzi e o decizie dificilă omeneşte vorbind, dar aşa, iresponsabil budist, ne trezim şi că şobolanii aducători de ciumă sunt nişte vieţuitoare drăguţe când le vezi la televizor, la desene animate, şi ar merita să fie cruţaţi spre eterna veselie a câte unei vedete fanate, care nu are cu ce să-şi mai umple timpul şi care, altfel, nu e deranjată în spaţiul ei privat apărat de armate de bodyguarzi nici de o muscă.

Tare mi-ar mai plăcea să nu mai fim o ţară de pet-uri (da, lectura à la française, se referă la politicieni!).

Post scriptum. Bineînţeles că ştiu că pet însemnă de fapt animal de companie şi că termenul vine de la nevoia de a mângâia pe care o resimit persoanele singure sau impre­sio­nabile ţinând de natura evidenţei că javrele fără stâpân nu sunt pet-uri. Dar am vrut doar să sugerez o legătură între noţiunile de deşeu-animal-discurs ipocrit pentru a sublinia că persoanele şi organizaţiile vocale pe această temă nu fac, în realitate, nimic pentru a mângâia şi îmbunătăţi viaţa animalelor, ci doar scandal.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi membru în board-ul Fundaţiei Iaşi – Capitala Europeană a Culturii