Teatru provincial: ne-am şmecherit

Am mai scris în alte două rânduri despre un teatru provincial: cu prilejul premierelor spectacolelor Căsătorie în… doi şi 1+1=3, ambele fiind regizate de Andrei Ciobanu şi avându-i în distribuţie pe Ana Hegyi şi Andrei Ciobanu, preluate de şi reluate la Ateneul Tătăraşi. Odată cu Dragoste pe… GPS, ne-am şmecherit: avem ecran de proiecţie pentru rundele trecute, facem selfie-uri şi le postăm pe Facebook, bârfim pe chat. Povestea mariajului comun dintre Petronela şi Frosinel continuă (1987-1993-2003), până când copilul protagoniştilor le va pune la dispoziţie o filmare cu el şi o tânără, redând aidoma modul în care s-au întâlnit cei doi pentru prima dată, în gară. Tema cuplului prezentă în toate cele trei spectacole, abordată prin poante concrete pe gustul publicului, pare să vină cu o discuţie în subsidiar despre o întreagă mentalitate, despre o anume generaţie, replicată în timp, despre un mod de a fi, despre românitatea kitsch.

Există un fel kitsch de a fi al românului, pierdut în intervalul dintre urban şi rural, dintre Occident şi Orient, dintre adolescenţă şi maturitate, dintre tradiţionalism şi modernizare, surprins în parodia teatrului provincial din fiecare casă în care mai există o carpetă cu ”Răpirea din serai”, un măr lipit cu scotch de monitorul CRT (aluzie ironică la Apple), bibelouri simetric aşezate pe milieu. Oamenii se recunosc în povestea celor doi, în asocierea dintre actual şi tradiţional ce ne plasează la capătul de linie al Balcanilor, la porţile Occidentului. Într-o generaţie făcând parte din mai multe generaţii de sacrificiu. Din ’89 încoace sau, poate, mai de timpuriu – până când? Asemenea spectacole, privite cu detaşarea necesară parodiei din ele, sunt piese de muzeu pentru cei din afară. Ancore ce nu ne dau voie să uităm că părinţii noştri sunt o asemenea generaţie de sacrificiu; la limita dintre lumi, trecând masiv prin perioada de tranziţie postdecembristă, cu o identitate nedefinită dinspre comunismul în care erau de toate, apoi brusc nu mai era nimic, înspre capitalismul în care brusc au fost de toate, iar acum nu prea mai e nimic.

Folosind textele a mai multor umorişti români, Andrei Ciobanu înfiripă un scenariu din patru acte, mizând ca întotdeauna pe comicul de limbaj, de data aceasta mai mult ca oricând. Mai întâi, nevasta nu îl lasă să doarmă, apoi nu poate pleca la bere cu amicii şi încearcă să-şi însceneze ieşirea, după care maşina e confundată într-o relatare cu amanta. În cele din urmă, Revelionul (reminiscenţe ale bradului împodobit în noaptea dintre ani şi nu la Crăciun), nu se mai pleacă la petrecere, spectatorul are vaga impresie că tot ceea ce-a văzut nu-s decât scenetele unei nopţi de Revelion din locul niciunde, momentul nicăieri, şi povestea se încheie cu revenirea fiului, care anunţă o nouă generaţie, nu tocmai diferită de cea anterioară (parodic, intervine refrenul ”Gândim la fel, simţim la fel, iubim la fel”) şi o viaţă la fel. GPS (The Global Positioning System) semnalizează că, mental şi spiritual,  locul pe hartă nu s-a schimbat de ceva timp.

Au trecut cearcănele peste Frosinel şi Petronela, adânc conturate, de parcă era cu mină de creion HB, Andrei Ciobanu e mai sigur pe sine şi mai expresiv, Ana Hegyi la fel de conştiincioasă, chiar şi atunci când improvizează; ştie că nu trebuie să privească în sală, dat fiind că rolul ei nu presupune interacţiune cu publicul, şi nu o face, ţine morţiş să îşi exerseze privirea impersonală. Acest rol de casnică obişnuită, departe de a fi un contre-emploi, îi vine mănuşă. Cei doi tineri în clasa a X-a de la final (băiatul pe viu, fata doar filmată), elevii Anei Hegyi de la Palatul Copiilor, vor duce povestea mai departe. Încotro? Vom vedea, pentru că ”va urma”.

Ce ne facem cu degustătorii de teatru provincial care nu sesizează latura usturător-parodică a spectacolului? Care îi urmează pe Frosinel şi pe Petronela din convingerea intimă că le seamănă şi că e bine aşa? Într-adevăr, pericolul de a rămâne la nivelul comic de suprafaţă al unui spectacol de bar pentru sala mică e real şi poate că nu trebuie depăşit dacă nu e cazul. Cei ce aveţi un măr roşu lipit cu scotch de monitorul cu tub – mâna sus! Sau, mai bine, mâinile în aer: ”Trăim la fel”. Diferenţa între lumi distincte o face privirea, iar ispita de a privi la fel e foarte mare.

(Dragoste pe… GPS de Andrei Ciobanu, distribuţia: Ana Hegyi, Andrei Ciobanu, Eduard Onu, premiera: 19 iulie 2015, sala mică, Ateneul Tătăraşi)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală