Teatru viu la Teatru Fix

Atunci când Teatru Fix din Iaşi, în parteneriat cu Social Act Theatre din Galaţi, montează în premieră spectacolul Dreaming Romania (29 septembrie 2013), optează pentru o variantă de teatru social, actual prin mesaj şi mizanscenă, în acelaşi timp experimental şi interactiv. Co-regia este semnată: Radu-Andrei Horghidan şi Mihai Pintilei. Distribuţia este asigurată de un grup de tineri actori, care joacă roluri multiple şi o fac de minune, în virtutea unui spirit de echipă excelent insuflat de organizatori şi derivat din colaborarea dintre ei: Adrian Marele, Claudia Chiras, Ancuţa Gutui, Alex Iuraşcu, Bogdan Cantauz, Roxana Durneac, Alexandra Gîtlan, Mihai Pintilei, Delia Neagu, Alin Ştefan Prodan, Ana Scarlat, Claudiu Ştian.

Dincolo de faptul că spectacolul ia ca punct de plecare realitatea socio-politică imediată (manifestaţiile în stradă pentru anularea proiectului de exploatare auriferă de la Roşia Montană, contra sau pro eutanasierii câinilor comunitari, pentru un serviciu medical eficient, împotriva Guvernului etc.), tipul de spectator vizat este unul care demult nu s-a mai distrat la teatru. ”Cel de-al patrulea perete” întreţine iluzia, masca şi superficialitatea unei seriozităţi de partea spectatorului ”ţapăn, drept, cu schiptru-n mână, (şi care pare că) şede-n perine de puf” (scaunul comod, cel mai adesea tapiţat în roşu al sălilor de teatru de repertoriu). Iată că, spre surprinderea acestui tip de spectator, el nu numai că este dirijat fără preaviz din barul-antecameră de la Teatru Fix şi atras de actori cu portavoce în spaţiul de joc unde se trezeşte în plină demonstraţie, dar nu este nici lăsat să se aşeze comod pe scaune: iniţial este incitat să-şi pledeze cauzele la miting, după care i se dă iluzia că spectacolul a început, pentru ca, o nouă răsturnare de situaţie, să-l facă nevoit să se deplaseze din nou cu tot cu scaunul mobil. În cele din urmă, este restabilită convenţia teatrală, iar publicul mutat de ici colo îşi ocupă locurile.

Spectacolul efectiv se compune din mai multe momente care au în vedere, fiecare, câte o instituţie deficitară a sistemului socio-politic actual: sistemul medical românesc de stat, învăţământul public din România, poliţia, biserica. În acelaşi timp, sunt avute în vedere neglijenţa în serviciu, corupţia, violenţa autorităţilor, uzurparea de bunuri imobile în manieră comică, pe parcursul a patru incidente – dintr-un spital, dintr-un liceu, de la o petrecere studenţească, continuându-se la o secţie de poliţie şi problema locuinţei familiei Vifor, prezentate sub forma unor emisiuni de televiziune, în special de ştiri, dar şi prin parodierea unei emisiuni melodramatice (proiectate pe un panou de fundal): momentele ”Ori la bal, ori la spital”, ”Liceu, dulce liceu”, ”Actele la control”, ”Jurnal în familie”. Interesul spectatorului este menţinut viu prin treceri bruşte de la o scenă la alta, prin joc actoricesc surprinzător de reuşit, prin răsturnări de situaţie şi evenimente cu final neaşteptat, chiar şi prin unele tehnici regizorale (flashlight, slow motion) sau prin utilizarea unei cromatici intense, animate, în ceea ce priveşte reflectoarele (roşu, albastru, verde etc.). Nu în ultimul rând, spectatorii chiar participă la petrecerea studenţească, fiind invitaţi pe ringul de dans şi serviţi cu bere blondă; interactivitatea cu publicul este una fericită. Dacă prezentatorul TV (Mihai Pintilei) ar fi reuşit să-şi păstreze privirea înspre spectator (în ciuda statisticilor de care textul abundă), lucrurile ar fi devenit perfectibile.

Într-un tur de forţă actoricesc şi coregrafic, cele patru momente de bază ale spectacolului sunt reluate, din perspectiva utopiei anunţate de PPLM (Partidul pentru o Lume Minunată): serviciile medicale sunt excelente, elevii iau toţi bacalaureatul cu brio, relaţia tinerilor cu poliţia este hilar de camaraderească, iar familia cu probleme ajunge să-şi expună o viaţă de vis. Însă de-acum familiarele ştiri de la TVC schimbă din nou statisticile: promisiunile nu au fost împlinite 100%. În spatele utopiei se ascunde, de fapt, o distopie (în această a doua parte a spectacolului, protagoniştii au îmbrăcat tricouri albe pe care e înscris cu litere roşii PPLM), ale cărei date le trăim cu toţii în prezent. Spectacolul acesta e romanul viu al vieţilor noastre, iar cifrele din statisticile urmărite nu sunt decât aleatorii, putând fi aduse la zi. Dreaming Romania nu e un vis, e un coşmar viu, o realitate: medicii emigrează în străinătate, din ce în ce mai puţini elevi dau bacalaureautul (şi tot mai puţini îl iau), facultăţile vor avea din ce în ce mai puţini studenţi, pentru că tinerii pleacă în străinătate – deoarece această ţară nu le asigură niciun fel de viitor. Ne întâlnim zi de zi cu situaţii dificile care implică instituţiile socio-politice şi, pentru că nu e loc de melodramă decât la ”Jurnal în familie”, ne permitem să savurăm o bere şi să ne distrăm la un show de nota 10. Însă: ”Nu aplaudaţi, se aud voci la final de performance, ieşiţi în stradă şi demonstraţi!”.