Telemarketing (II)

Nu cred să fie săptămână în care să nu primesc 2-3 apeluri telefonice din partea unor necunoscuţi care îmi vor binele cu orice preţ. Unii vor să mă îmbogăţească. Tot ceea ce trebuie să fac e să fiu rezonabil, să pun la bătaie două-trei mii de euro şi să cumpăr acţiuni care vor face pui mulţi în cât mai scurt timp. Dar nu de cumpătare duc lipsă, ci de amărâtele alea de mii de euro. E ca în bancurile cu Radio Erevan: – E adevărat că aţi luat salariul? – E adevărat, dar nu l-am luat, ci l-am dat; – E adevărat că se poate trăi doar din salariu? – Nu ştiu, n-am încercat.

Pe când unii vor să mă îmbogăţească, alţii se dau de ceasul morţii să afle cum stau cu sănătatea. Pe de o parte, sunt poftit să beneficiez de cele mai noi descoperiri ale industriei farmaceutice şi să mă tratez la clinici exclusiviste, pe de altă parte, sunt chestionat cu privire la şansele decente de supravieţuire pe care le am. În caz de accident, Doamne-păzeşte!, urmaşii mei vor fi feriţi de rele, graţie unor sume considerabile. Tot ceea ce trebuie să fac e să fiu rezonabil şi să accept o asigurare de viaţă flexibilă şi profitabilă. Oricât aş fi de rezonabil, asigurarea că nu voi mai fi sunat mă încântă cel mai mult.

În sfârşit, nu-i pot trece cu vederea pe telemarketerii care lucrează în domeniul beauty & fashion. Am ratat atât de multe ocazii de a cumpăra aparate-minune şi substanţe de înfrumuseţare încât presupun că am fost pus pe lista neagră a agenţilor care vând cosmeticale prin telefon. Izvorul obstinaţiei mele de a fi înfrumuseţat e legat de o poantă stupidă pe care am învăţat-o în adolescenţă: El (curios): – Ce te tot dai cu crema aia pe faţă? Ea (iritată): – Ca să mă fac mai frumoasă! El (nedumerit): – Şi de ce nu te faci?

În cazul meu, retorica pozitivă a marketingului telefonic acţionează aidoma unui declanşator de umor negru. Punând cap la cap ofertele sâcâitoare de a deveni bogat ca Midas, longeviv ca o broască ţestoasă şi frumos ca raza soarelui, devin suspicios şi mă întreb ce au oamenii ăştia cu mine, din moment ce îmi sugerează, aproape zilnic, că-s sărac, bolnav şi urât.

Lăsând gluma deoparte, e bine de ştiut că aşa cum pe noi ne irită insistenţa şi tupeul unor teleactori care ţin cu tot dinadinsul să ne convingă că ei ştiu ce e mai bine pentru noi, tot astfel şi agenţii de marketing telefonic creionează şi comentează portretele unor clienţi nesuferiţi. Iată câteva ilustrări:

Deşteptul foc. E genul de om care se dă expert în tranzacţii bursiere atunci când îi vinzi acţiuni, care se dă grădinar atunci când îi vinzi castraveţi şi care pretinde că-i frate cu Steve Jobs când îi vorbeşti de celulare. Din fericire, pentru această specie de indivizi enervanţi există o reţetă formulată încă de pe vremea lui Caragiale: „Pupă-l în bot şi vinde-i tot!”.

Timidul exploziv. E genul de om care îţi vorbeşte mai frumos decât îi vorbeşti tu, care te ascultă răbdător când îi povesteşti câte-n lună şi în stele şi care îţi închide telefonul în nas atunci când îţi vine să crezi că, gata!, l-ai prins în cârlig. Reţeta de lucru cu astfel de persoane e să le spui răspicat ce vrei de la ele şi să le impui ce să facă înainte să prindă curaj şi să-ţi trântească vreo vorbă groasă. Vorba cântecului, un astfel individ e inofensiv, dar gândul lui e criminal!

Expresivul. E genul de om care adoră să scuipe, să urle şi să blesteme. El ia ocara şi torcând uşurel o pune când să-mbie, când să-njure. Stimaţi agenţi de vânzări prin telefon, pe aceşti clienţi nu are rost să îi întrebaţi „de ce mă înjuraţi?” deoarece răspunsul e deja cunoscut: „de mamă!”. Mai simplu ar fi să vă păstraţi calmul, să îndepărtaţi telefonul de ureche şi, după ce s-a făcut linişte, să replicaţi cu seninătate: „Acum pot să încep eu?”.

*

Am decupat de pe un forum câteva gânduri despre importanţa telemarketingului, aşa cum este această profesie de import văzută de unii dintre practicanţii ei dedicaţi şi entuziaşti. În marile oraşe ale României trăiesc şi lucrează mii de telemarketeri şi nu se cuvine să ne rămână necunoscut catehismul acestei îndeletniciri pe care o îmbrăţişează mulţi absolvenţi de studii superioare, convinşi că într-o bună zi vor ajunge mai bogaţi decât Lupul de pe Wall Street: „Telemarketingul nu e pentru cei care se dau uşor bătuţi. Telemarketingul nu e pentru cei care se enervează repede. Telemarketingul nu e pentru cei care nu pot să râdă atunci când cineva îi înjură şi le trânteşte telefonul în nas. (…). Trebuie să arăţi impecabil. Trebuie să lucrezi zilnic la vocea ta. Cu ea faci bani. Nu îţi poţi permite să fii la fel cu toţi colegii tăi looseri care aşteaptă să ia salariul şi atât. Tu vrei să vinzi. Trebuie să înveţi să zâmbeşti când auzi cuvântul NU. Eşecul nu există, este doar un punct de vedere. Trebuie să îţi cunoşti produsul şi să crezi în el.” (Quatze, Softpedia, 28 mai 2006). Sună a jihad sau mi se năzare?

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video