Tenismeni la munca de jos

În 1992, în trei zile mohorâte de ianuarie, echipa de Cupa Davis a României pierdea la Nairobi în faţa selecţionatei Kenyei cu 2-3. O selecţionată formată din anonimii Oduor, Polo şi Wekesa. România a trimis în Africa pe cei mai buni tenismani ai vremii, Dinu Pescariu (actuala vedetă DNA), George Cosac (actualul preşedinte de federaţie) şi Adrian Marcu. Mai interesant decât înfrângerea în sine a fost faptul că echipa care a jucat în anii ’70 de trei ori cu “Salatiera” pe masă ajunsese să retrogradeze în Grupa a II-a Euro-Africană. Pentru necunoscători, un fel de Divizia C a tenisului mondial. A fost nevoie de victorii “istorice” în faţa Nigeriei şi Marocului pentru a repromova în “Divizia B”. Un an mai târziu, au apărut în echipă Andrei Pavel şi Răzvan Sabău, şi Davis-cupmanii tricolori triumfau pe iarba de la Manchester în faţa unor jucători ca Jeremy Bates şi Tim Henman. În 1996, Pavel şi Adrian Voinea readucea România în Grupa Mondială. În 2005, Pavel, Victor Hănescu şi Gabriel Trifu atingeau zenitul acestei generaţii, sfertul de finală cu Croaţia.

De ce ne amintim asemenea lucruri? Pentru că în acest moment echipa României este la un pas de a ajunge din nou în rând cu Kenya şi Nigeria. O simplă înfrângere previzibilă cu Israelul lui Dudi Sela (şi el cu rădăcini româneşti) şi gata! Din păcate, însă, partea a doua a scenariului (relansarea) are puţine şanse de a se reedita. Pe un plan general, s-ar putea argumenta şi prin căderea generală a sportului românesc, care a distrus şcoli mai prestigioase decât cea de tenis. Să ne limităm, totuşi, la sportul alb, încercând să demonstrăm că acum lucrurile stau altfel. În 1993, generaţia lui Pescariu îşi trăise traiul. Exact în 1993, când naţionala se canonea să iasă din străfundurile Cupei Davis, Răzvan Sabău (un mare talent, inexplicabil pierdut) câştiga Wimbledonul juniorilor, iar Andrei Pavel şi Adrian Voinea smulgeau primele puncte importante în circuitul ATP. În acelaşi timp, oameni de afaceri şi chiar politicieni s-au alăturat cauzei ce părea pierdută a tenisului. Viorel Cataramă, un potentat al vremii, a susţinut financiar echipa de Cupa Davis. La un nivel mai adânc, s-a implicat şi Ion Ţiriac, prin susţinerea unui circuit de turnee ITF, iar Federaţia Română de Tenis a sprijinit participarea tinerilor jucători români la turneele challenger din cadrul ATP. Cu Andrei Pavel şi Victor Hănescu (după retragerea lui Voinea), naţionala României a reuşit să supravieţuiască în Grupa Mondială, cu câteva căderi inerente urmate de reveniri imediate. Faptul că o politică similară a dat rezultate mai bune în cazul fetelor nu trebuie să ne mire. Cehia, o ţară cu o tradiţie mult mai mare în tenis ca România şi cu susţinere publică substanţială în acest sport, produce pe bandă rulantă jucătoare de top, dar tenismanii în stare să se apropie de Tomas Berdych pot fi număraţi pe degete. Cât despre Suedia, ţara magistralilor Borg, Wilander şi Edberg, nu a mai produs niciun nume de tenisman important de la Robin Söderling încoace.

Cu gândul la ponderea însemnată a fetelor în sportul românesc, scăpăm din vedere că fenomenul este general. O explicaţie poate fi dificultatea mult mai mare de a pătrunde în elita ATP, decât în cea similară feminină. Că tenisul este un sport, în general, accesibil, copiilor de bani gata şi e mult mai uşor să atragi o fată la munca titanică din tenisul de performanţă, decât un băiat cu fiţe. Dacă sportul acesta costisitor ar putea avea un sprijin mai substanţial de la stat, ar fi şanse mari şi pentru copiii cu posibilităţi mai modeste, pentru care o carieră frumoasă în tenis ar însemna ieşirea din sărăcie pentru ei şi familiile lor. Povestea se poate lungi mult şi are multe ramificaţii.

Evocând momentul Cupa Davis 1993, constatăm că, după 14 ani, asemănările de situaţie sunt formale. Atunci răsăreau Pavel, Voinea şi Sabău, iar Mergea şi Tecău visau la Wimbledon 2003. Acum, cauţi cu  lupa jucătorii români prin turneele challenger şi ITF şi nu-i găseşti. Acum situaţia din Cupa Davis s-ar putea menţine o vreme la nivelul Euro-african I, cu Marius Copil la simplu şi Mergea/Tecău la dublu. Dar Mergea a abandonat temporar, apoi a revenit pe neaşteptate în circuit, dar nu se poate înţelege cu Andrei Pavel (căpitanul nejucător), Copil e preocupat de clasamentul propriu (ca Irina Spârlea pe vremuri), Ungur a cam dispărut din peisaj, iar Tecău ar pune osul, doar dacă participarea românească în Cupa Davis ar fi altceva decât un şir de excursii. Şi atunci, Andrei Pavel şi staff-ul federal au luat hotărârea s-o ia de la capăt, cu ceea ce are. Cu cine, însă?  Victor Hănescu a crescut pe lângă Andrei Pavel, Copil pe lângă Hănescu, dar Bogdan Borza pe lângă cine să crească? Dragoş Dima?

Nota autorului: Un comentariu sumbru poate fi salvat de un final optimist: Hai Simona!