Teritorii bune şi nu prea (III)

Orice construcţie teritorială are o logică a funcţionării sale, ce devine liantul mai micilor teritorialităţi ce o compun. „În acelaşi timp cu «drumul tătăresc», «drumul moldovenesc» se întinde spre Chilia, pe braţul nordic al Deltei dunărene şi spre Cetatea Albă (Akkerman), vechiul Maurocastro sau Moncastro de la vărsarea Nistrului. Dar acest drum nou, pretindea la fel de mult ca şi celălalt, securitatea convoaielor şi a popasurilor şi controlul unui stat organizat: acest drum este cel care, fără nici-o îndoială, a determinat în ultimă analiză întemeierea şi dezvoltarea statului moldovenesc, de la leagănul său din Carpaţii Bucovinei la «Marea cea Mare», pe care domnii săi declară că au atins-o în 1392”. Fragmentul ales, ce aparţine istoricului Gh. Brătianu („Marea Neagră”), relevă elementul primordial ce stă la baza compunerii statului moldovenesc – segmentul/ segmentele de drumuri transcontinentale ce aparţineau sistemului de relaţii ponto-baltice, ce aveau ca puncte terminus Constantinopolul, via Caffa, Cetatea Albă sau Chilia, porturi ponto-dunărene extrem de active în Evul Mediu, şi oraşele hanseatice.

Asincronismul apogeului de putere al centrelor principale de decizie la nivelul periferiilor central-europene, est-europene şi bizantine au dictat şi alimentat (re)compunerile teritoriale pe tot parcursul Evului Mediu, perioadelor moderne şi contemporane. Unei „breşe temporale” favorabile i se datorează şi apariţia mărcii de apărare şi evoluţia spre teritorialitate a Moldovei – ascensiunea regatului maghiar şi replierea Hoardei de Aur; luptele dintre imperiul mongol şi coloniile italiene nord-pontice (1343-1347), care culminează cu asediul Caffei, imprimă nesiguranţă drumului tătărăsc. Acestor întreruperi temporare ale relaţiilor dintre Occident şi Marea Neagră, le corespunde deturnarea în favoarea regiunilor dunărene şi nistrene a unor fluxuri comerciale importante, ce au impus primaţialitatea variantelor vestice a marelui drum transcontinental şi au creat premisele evoluţiei spre statalitate a micilor formaţiuni teritoriale efemere de la est de Carpaţi. Forţele centripete care acţionează asupra compunerii politice a spaţiului moldovenesc ating apogeul în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, când limitele Moldovei închideau în linii mari teritoriul definit de sintagma Moldova istorică. Această situaţie teritorială a Moldovei se menţine până în 1484, când Cetatea Albă şi Chilia intră în componenţa Imperiului otoman, aflat atunci în expansiune.

Tectonica teritorială ulterioară a Moldovei, extrem de activă, a fost determinată de forţele politice externe, unele eliminate aproape complet din identitatea culturală (Polonia), altele încă extrem de active într-o manieră conştientă sau inconştientă în diversele teritorialităţi şi identităţi subregionale (Imperiul austro-ungar, Imperiul Rus/ URSS sau chiar cel otoman). Identităţile subregionale actuale sunt mai degrabă divergente, opunând moldovenii răsăriteni pro-ruşi, celor pro-români, bucovinenii din nord ,celor din sud, bucovinenii, moldovenilor (din apus) etc. Atât de complicate sunt faliile teritorialităţilor şi ale teritoriilor moldovene, încât orice om de bun simţ îşi poate pune pe drept întrebarea: mai există încă moldoveni?

La fel de gravă este situaţia relaţiilor dintre teritoriile disjuncte ale Moldovei, dar şi între acestea şi contextul regional european. Reţeaua ponto-baltică, majoră cândva la nivel continental, aproape că nu mai e funcţională. Jocul frontierelor de după cel de-al II-lea război mondial, dar mai ales apariţia noilor geometrii politice desprinse din fosta Uniune Sovietică, ce alimentează criza teritorială actuală din nordul Mării Negre, au dus la decuplarea Moldovelor actuale de la relaţiile ce contează la nivel european. Captive încă într-o logică longitudinală vetustă, ce nu mai corespunde intereselor actuale ale UE şi ale Kievului sau ale Moscovei, diferitele părţi ale Moldovei sunt mai izolate ca niciodată, iar viitorul pare a fi sumbru! Relaţii ca Lvov-Cernăuţi-Iaşi-Odessa sau Cernăuţi-Suceava-Galaţi-Istanbul, altă dată principale, s-au declasat. Autostrăzile transcarpatice, menite să amelioreze accesibilitatea Moldovei, par a fi înţepenite în planuri şi master-planuri. Ce e mai grav, e faptul că amânarea de către autorităţile de la Bruxelles, cu marele concurs al celor de la Bucureşti, a relaţiei rapide Iaşi-Târgu Mureş, ar putea fi citită într-o cheie de lectură ce nu ne avantajează – extinderea către est a UE se amână! Acest fapt poate însemna transformarea frontierei cu Ucraina şi Republica Moldova într-o veritabilă fortăreaţă? Dacă da, caracterul de fundătură al Moldovei se va accentua.

Dacă unii cititori s-au întrebat, pe bună dreptate, dacă pot exista teritorii bune sau altele mai puţin bune, trebuie să le mărturisesc că nici o taxonomie teritorială nu le clasifică astfel. Nici privite din exterior, şi nici din interior! Dar cum am putea categorisi regiunea noastră, când inclusiv stângăciile de încadrare în cadrul structurilor naţionale (amice!) par a ne fi nefavorabile!? 

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea “Al.  I. Cuza” Iaşi