Test la limba arabă

Europa Occidentală experimentează în aceste zile un fenomen mult mai amplu decât în 1990-1991, când căderea regimurilor comuniste din est a dus la invadarea Germaniei de către polonezi şi români, iar a Italiei de către albanezi. Au fost vremuri mai dificile decât azi, pentru că democraţia nu era atât de răspândită, iar poliţiştii germani ţineau o mână pe pistol atunci când verificau documentele.

La 25 de ani distanţă, istoria se repetă la o scară mai largă şi în condiţii mai relaxate. Saturării Occidentului cu est-europeni îi urmează suprasaturarea cu imigranţi şi refugiaţi din nordul Africii, Orientul Mijlociu şi sudul Asiei. Mediile de informare sunt pline cu imagini emoţionante, în care supravieţuitorii traversării atâtor zone de conflict şi a Mediteranei sunt atât de aproape de ţinta lor şi totuşi ţinuţi la graniţele reapărute brusc pentru ei în Spaţiul Schengen. Unii riscă şi sunt chiar ucişi de nepăsarea sutelor de călăuze care îi însoţesc până la capătul calvarului lor.

În faţa blocajelor ivite pe căile rutiere, în gări şi în zona tunelului de sub Canalul Mânecii, reacţia Uniunii Europene este nu doar întârziată, dar de cele mai multe ori depăşită. În iunie, Consiliul European stabilise ca ţările UE să-şi împartă 40.000 de imigranţi, României revenindu-i 1.800 de persoane şi 6.000 de euro decontaţi pentru fiecare. Nici trei luni nu au trecut şi numărul imigranţilor care au debarcat în Europa se apropie de 400.000, ceea ce face practic inutile calculele din iunie. Liderii UE se vor reuni din nou la mijlocul acestei luni, după o binemeritată vacanţă. Însă, la o asemenea viteză de reacţie a uriaşului aparat birocratic care conduce spaţiul comunitar, nimeni nu trebuie să se aştepte la minuni.

Imaginile emoţionante cu familiile epuizate trebuie asociate cu lipsa oricărei previziuni a efectelor primăverii arabe din 2011. Prăbuşirea regimurilor dictatoriale din Tunisia, Libia şi Egipt, unde instabilitatea se menţine, şi războaiele interminabile din Irak şi Siria nu puteau rămâne fără urmări. Un politician cu experienţă şi cu acces la informaţiile atâtor servicii speciale putea să prevadă uşor apariţia unui aflux de refugiaţi în loc să se îngrijoreze electoral că românii şi bulgarii dau năvală să ia localnicilor locurile de muncă. Dar nimeni n-a fost atât de competent. Astă-vară, imigranţii de origine balcanică au lipsit din discursuri şi din reportaje, după cum a lipsit şi o soluţie pentru întâmpinarea noului val migrator.

Îngrijorările europenilor, deşi trecute cu vederea, sunt motivate tocmai de lipsa reacţiei şi a măsurilor care ar fi trebuit pregătite până acum. Însă în interiorul UE, de fapt între liderii ţărilor Schengen, au izbucnit disensiuni care amintesc de cearta oarbă dintre politicienii de la noi. Ţările dezvoltate le acuză pe cele din sud şi est că nu opresc convoaiele de refugiaţi sau că nu îi tratează omeneşte pe imigranţi, în timp ce Grecia, Italia şi acum Ungaria au fost lăsate să se descurce singure. Premierul Slovaciei a reproşat Comisiei Europene că a reacţionat rapid pentru soluţionarea crizei greceşti, dar că tergiversează rezolvarea crizei umanitare a noilor sosiţi în UE.

Neîncrederea cu care unii europeni îi întâmpină pe aceştia este neîncrederea în sistemul, legislaţia şi în valorile Europei. Unele state (Franţa, Italia) au impus reguli de ordin vestimentar, precum interzicerea acoperirii feţei, altele (Elveţia) au interzis construirea de minarete. În sistemul educaţional, diferenţa esenţială este limba de predare. Legile şi educaţia reprezintă singurele „arme” ale Europei. Sunt ele suficiente?