Timpul la Iaşi

Înfiinţat pe 15 martie 1876, la Bucureşti, ziarul «Timpul» a fost gândit de la bun început ca un ziar de partid. Finanţat de junimiştii din Partidul Conservator, cei care l-au "transferat" la Bucureşti pe Mihai Eminescu care era jurnalist la «Curierul de Iaşi», ziarul a fost până în 1914, când şi-a încetat apariţiile, un instrument de partid destinat războiului propagandistic cu nou înfiinţatul Partid Naţional Liberal (1875). «Timpul» a rămas în mitologia jurnalistică nu atât datorită conţinutului său polemic şi politic, cât graţie faptului că a avut, în primul deceniu, o componenţă redacţională mitică: Mihai Eminescu, Ioan Slavici & Ion Luca Caragiale.

În numărul său din 25 noiembrie 1880, aflat în opoziţie, ziarul publică un document politic menit a-l discredita pe Vasile Conta, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice în guvernul liberal al lui Ion C. Brătianu, din iulie 1880. Este ceea ce Eminescu a numit „afacerea Conta-Panu”. Este vorba de o scrisoare particulară adresată de filosoful pozitivist amicului său George Panu (fruntaş liberal rosettist şi prim-procuror al judeţului Iaşi), în care Conta ia distanţă faţă de grupul liberalilor moderaţi de la Iaşi (care-i trimiseseră un ultimatum să demisioneze şi ameninţau cu trecerea în opoziţie pentru că nu primiseră ajutorul scontat de la centru), insistând pentru sprijinirea „interesului lui Brătianu şi al nostru al tuturora de a rămâne uniţi”.

Partea spectaculoasă a acestor dezvăluiri, sau, în termenii folosiţi de  «Bukarester Tagblatt», „informaţiile picante”, comentate acid şi de Eminescu, se referă la traficul de influenţă făcut de Conta pentru recompensarea unor comilitoni politici din Partidul Liberal Moderat (înfiinţat de el la Iaşi, în 1878, împreună cu Mârzescu şi Xenopol) cu diverse funcţii sau distincţii şi, mai ales, la dezvăluirea intenţiei sale de a finanţa un ziar liberal la Iaşi.

Această din urmă mărturisire va declanşa de fapt întreg scandalul. În scrisoarea reprodusă de «Timpul» se poate citi textual: „Ţin la dispoziţia voastră suma ce v-am promis (subl. Eminescu) ca ajutor pentru jurnal. Aştept pe Gheorghian – continuă Conta -, ca să i-o dau lui şi apoi el să v-o trimită vouă, ca să figureze la poştă numele lui (subl. Conta în original)”. Urmărind campania de presă declanşată de ziarul conservator, putem observa câteva lucruri importante şi grăitoare pentru manevrele politice liberale în care a fost, la momentul cu pricina, implicat şi universitarul ieşean. În primul rând, obiectivul lui Brătianu de a unifica grupările liberale sub stindardul PNL-ului şi sub conducerea sa este transparent susţinut de ministrul Conta. Acesta se distanţează astfel de proiectul regionalist al partidului său de la Iaşi, care, repudiindu-l pe filosof, îşi va grăbi de altfel dezagregarea.

În al doilea rând, este evident că în cadrul Partidului Liberal-Moderat există grupări rivale care acţionează fiecare după impulsurile şi interesele proprii, făcând ca reacţia vizibilă a acestui partid pe scena politică să fie contradictorie. O parte vor merge alături de Conta şi de celălalt ministru, Teriachiu, unii se vor înscrie direct la liberali (A.D. Xenopol), iar ceilalţi, rămaşi la Iaşi, se vor distanţa de acesta şi vor transforma publicaţia partidului, «Steaua României», într-o gazetă de opoziţie, semnându-şi astfel sfârşitul politic. Aceste tensiuni sunt plastic şi detaliat relatate de corespondentul de la Iaşi al «Timpului» (probabil Iacob Negruzzi), iar Eminescu le amplifică, dând editorialului său accente grave şi polemice.

Un rol enigmatic în aceast scandal este însă cel jucat de George Panu (cel care va şi da o nemuritoare frescă a lumii junimiste în amintirile sale, scrise trei decenii mai târziu). Acesta, coleg de studii la Paris cu fiii lui C.A. Rosetti, este înregimentat fără drept de apel în rândurile „roşilor”, fiind pivotul care trebuia să configureze naşterea unei grupări liberale unite la Iaşi (Gherghian, cel amintit de Conta, fiind şi el liberal „roşu” şi nu moderat). După cum reiese din scrisoarea amicului şi fostului său coleg de şcoală, la Liceul Naţional din Iaşi, ajuns acum ministru, Panu era placa turnantă a unui operaţiuni de finanţare a unui nou jurnal liberal, care să ia locul fostei publicaţii de partid «Ştafeta». Banii pe care Conta i-a pus la dispoziţie (nu se ştie de unde, dar Eminescu insinuează că din fondurile ministerului) erau destinaţi lui Panu şi, după cum reiese din relatările detaliate ale ziarului conservator – care, cu un termen modern, am spune că a „monitorizat” cu atenţie derularea întregii afaceri – a şi venit până la urmă personal la Bucureşti, pentru o lungă întrevedere cu Conta, înfiinţând, două zile mai târziu, la Iaşi, ziarul «Liberalul», al cărui prim număr apare pe 26 noiembrie 1880. Acest ziar va declanşa o ofensivă furibundă împotriva «Timpului» şi a lui Eminescu, acuzaţi de colportare şi de indecenţă pentru faptul de a fi făcut publică o corespondenţă particulară.

Totuşi, e foarte neclar cum a ajuns această scrisoare în mâinile lui Eminescu. Sora filosofului, Ana Conta-Kernbach e foarte drastică şi, două decenii mai târziu, îl acuză direct pe G. Panu însuşi ca fiind autorul acestei deconspirări. Ea scrie, motivând că detaliile le-ar fi aflat de la V. Tasu: „Când Panu s-a întors din străinătate – unde fusese trimis de Titu Maiorescu, amănuntul trebuieşte reţinut fiindcă-şi are importanţa lui -, n-avea nici o carieră [eronat, la vremea scandalului era deja prim-procuror la Iaşi, după ce fusese, în urma intervenţiei lui C.A. Rosetti, şef de cabinet al ministrului de Interne, n.n.]. Conta, ministru în cabinetul lui Ion Brătianu, îi încredinţă direcţia unei gazete din Iaşi. Se-nţelege că dacă-i dădea fondurile avea să-i fixeze şi directiva. Ei bine, scrisoarea trimeasă pentru statornicirea politicei de urmat, Panu… a dat-o ziarului «Timpul», iar lui Conta, la izbucnirea scandalului pe tema acestei scrisori, i-a spus că Eminescu i-ar fi ’furat-o’ din palton”. E foarte greu de înţeles, totuşi, de ce Panu ar fi fost interesat în devoalarea acestei operaţiuni. Singurul răspuns posibil ar fi că în sânul partidului liberal Conta nu era prea iubit şi că gruparea rosettistă ar fi fost interesată în forţarea demisiei cabinetului Brătianu pentru a-şi întări poziţia şi pentru a impune miniştri proprii.

De altfel, dincolo de analiza dură pe care o face în comentariile sale politice, Eminescu încheie profetic: „Cât despre dl. Conta, care n-ar fi dispus să asculte de poveţele accentuate pe care i le dau ’amicii’ din majoritate [de a demisiona], d-sa s-ar fi mângâind până una alta cu părerea că revelaţiile cărora ne-am grăbit a le da ospitalitate în coloanele noastre nu vor avea alt efect decât întărirea poziţiei sale ministeriale. O decepţie apropiată pare că-l pândeşte. Se crede că, că dacă d-sa n-ar voi să se pătrundă de înţelesul acelor poveţe, ele i se vor accentua mai bine cu ocazia prezentării noului proiect de lege a instrucţiunii” (vezi, pentru tot dosarul, M. Eminescu – Opere, vol. XI, pp. 416-426).

Iată, poate, o explicaţie plauzibilă pentru eşecul lui Conta de a impune un proiect modern de lege a învăţământului, inspirat de experienţa sa bruxelleză, proiect care nu a ajuns nici măcar a fi discutat în camere, fiind blocat chiar de majoritatea liberală. Intrat în guvern datorită lui Brătianu, Conta nu a reuşit să-şi construiască o structură de susţinere în interiorul partidului. El va părăsi scaunul ministerial odată cu mentorul său politic, în aprilie 1881, când întreg cabinetul condus de I. C. Brătianu demisionează. Exact un an mai târziu, moare la nici 38 de ani.

Pe scurt, vorba francofonului Basile Conta, "déjà vu, déjà connu"!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor