Tradiţia mitei la măgari. Pardon, la români!

Oficial i se spune „corupţie”. Neoficial, termenul „şpagă”, recent, brutal, e cel mai folosit. Mai frecvent decât clasicul „mită”. Cantemir îi spunea „mârză”. Oricum ar fi, de dată mai veche sau mai nouă, terminologia nu face decât să acopere nu un păcat, o practică recentă, care ilustrează imaginaţia debordantă a celor cu funcţii (se cer şi se iau bani în toate formele, în sacoşe de plastic, în conturi ascunse, sub formă de servicii sau de contracte false etc.), ci o tară naţională veche de secole. Una pe care, mă tem, cu toată vrednicia sa, DNA-ul nu va reuşi decât să o domolească pentru un timp şi să-i ascută posibilităţile de inventivitate. De furat, se va fura în România sub forme din ce în ce mai diverse, la limita legii… De nu chiar sub protecţia acesteia.

Se derulează, de câţiva ani, în spaţiul public, o campanie care ar avea menirea să trezească simţul dreptăţii în omul de rând: „Nu da mită!”. Uşor de spus, dar altfel te loveşti la tot pasul de această necesitate; la noi e de la sine înţeles că, în anumite situaţii, o mică sau, după gravitatea problemei, o mai mare atenţie poate deschide destule uşi sau poate câştiga bunăvoinţa celui de care ai nevoie. O ştim cu toţii, se dă şpagă în spitale, se dă şpagă la examene, se dă şpagă la poliţie, la tribunal, la crâşmă, la poştaşul care-ţi aduce pensia, se dă şpagă la orice ghişeu. Indiferent de situaţie, indiferent de context, şpaga este binevenită. Un portar trebuie „atins”, „sensibilizat”, un ministru la fel. Doar că diferă „greutatea” atenţiei. Nu mai deranjează, nu mai pare nimic ieşit din comun. Am ajuns să nici nu ne mai revoltăm, să acceptăm ca pe ceva firesc acest obicei, care devine tradiţie; poate că este tradiţia la care ţinem cel mai mult şi la care nu vrem să renunţăm în ruptul capului în Uniunea Europeană. Doar ea ne individualizează printre celelalte culturi…

Dovezi găsim aruncându-ne un ochi în cărţile mai vechi. Am să mă refer la o scriere a unui mare sociolog, interzis sub comunişti, Ştefan Zeletin. Pe lângă tratatele sale neegalate până astăzi, Burghezia română sau Neoliberalismul, cărturarul a mai scris şi un text redus, cu alură pamfletară, intitulat Din ţara măgarilor. Însemnări. Cărticica a apărut în 1916, când naţionalismul nostru de paradă era mai vârtos decât oricând. Autorul a devenit imediat ţinta predilectă a majorităţii gazetelor autohtone, fiind înfierat ca un trădător. Nu e greu să îţi dai seama cine sunt măgarii care îşi perfecţionează cu atâta seninătate arta disimulării măgăriei. Trec peste amănunte, mă opresc asupra unui capitol care ne interesează acum. Sub titlul Caracterul naţional al măgarilor, sociologul aduce în discuţie străvechiul obicei care nu ne dă pace nici astăzi: mita. Explicaţia? O redau, dintr-o pornire vindicativă: „El e nedestoinic, sărmanul măgar, de faptă dezinteresată, de cavalerism şi bravură, de vitejie pentru ea însăşi. Scurt, el nu e în stare a săvârşi frumosul pentru frumos. (…) Laş, nepăsător, mucegăit de putred la conştiinţă, urechiatul are nevoie de o pârghie care să-l scoată din nesimţirea sa şi să-l pună în mişcare. Dar care e această perlă fermecată, a cărei magică licărire e în stare să scoată chiar şi pe măgar din laşitatea sa înnăscută şi să-l hotărască la faptă? Ea se numeşte bacşiş”. Ei, da, nimic nou sub soare… Continuă Zeletin, punând parcă un diagnostic prezentului nostru: „Fără bacşiş nu e chip să faci un pas în ţara urechiaţilor. Astfel ea a şi ajuns să fie cunoscută între străini sub porecla de ţara bacşişului”. Îmi amintesc cât de miraţi erau investitorii străini, cu nu multă vreme în urmă, de modul în care totul se rezolvă, ca prin minune, în România: ungi pe cine trebuie şi gata, nu mai contează nici legile, nici evidenţa însăşi. Dar erau miraţi şi de cât de uşor se lasă cumpăraţi mai marii noştri.

Altfel, în Ţara măgarilor a lui Ştefan Zeletin, care e şi a noastră, imnul naţional era unul cât se poate de grăitor. Parodia unui celebru poem al lui Coşbuc ar fi aptă să dea în vileag ceea ce ar reprezenta „caracterul naţional” al nostru. Dacă tot m-am apucat, am să citez şi acest text; nu de alta, dar el a rămas dureros de actual şi merită promovat: „Ascult-aici, bulgar spurcat,/ Să nu-ţi mai râzi de noi făţiş!/ În schimb de tot ce folosişi/ C-am stat cu braţele cruciş/ Cât timp în lupt-ai asudat,/ Noi vrem bacşiş!// (…) Vor şti străinii toţi de noi,/ Că-s sfinte cele ce-auzişi:/ Ţinem la datină morţiş!/ Răbdăm ocări de orice soi,/ Chiar ham de cal şi jug de boi,/ Dar vrem bacşiş!// Să nu dea Sfântul cum dorişi,/ Să vrem noi sânge, nu bacşiş!/ Când nu vom mai putea răbda/ Cu praji şi ceapă-n noi de-ai da/ Hristos să fii, nu vei scăpa/ Nici în tufiş!// Ne vom căli copita-n foc,/ Ţi-om da la cap cu-al ei tăiş,/ Ţi-om da în cap, în curmeziş,/ Şi mintea ţi-o veni la loc/ De-i şti de-acum – că nu e joc -/ Să dai bacşiş!” Nu aţi avut niciodată impresia că vreun funcţionar sau vreun medic sau mai ales vreun politician v-ar interpreta, galeş, această canţonetă naţională?

Bref, nu ne-am scuturat încă de metehnele pe care Ştefan Zeletin le acuza acum aproape un secol. Majoritatea tarelor societăţii contemporane autorului îi sunt proprii şi celei actuale; urmaşii măgarilor de ieri trăiesc, de fapt, cu acelaşi succes şi astăzi, chiar dacă şi-au mai cosmetizat copitele şi urechile bătătoare la ochi (asupra altor părţi care la nedreptăţitele dobitoace ies în evidenţă prefer să păstrez o tăcere academică).

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi