Tragedia care ar trebui să ne trezească

Tragediile colective dezvăluie racile vechi ale societăţii noastre şi invită la reflecţie. Este prematur să facem radiografia, după dezastrul din 30 octombrie, de la un club bucureştean. Ori de câte ori un dezastru se produce la noi, de sus până jos, reacţia publică e încărcată de revoltă şi compasiune. Probă că suntem un popor sentimental, capabil de empatie, dar şi de spirit critic virulent şi devălmaş, la adresa a tot ce mişcă, de la mărunţii funcţionari de primărie până la întâistătătorul bisericii. N-o să fac bilanţul ieşirilor nervoase ale cetăţenilor ori ale presei, dintr-un motiv simplu: ele nu sunt foarte relevante în economia subiectului, întrucât stau sub semnul emoţiei. Câte nu spun oamenii la mânie sau la necaz!

Sunt mai degrabă sceptic cu privire la virtuţile noastre pedagogice de a învăţa ceva din nenorociri. Asta nu înseamnă că nu apreciez calităţi precum solidaritatea românilor în clipe de cumpănă, compasiunea, larg etalată în aceste zile sau milostenia. Convieţuind cu ineficienţa, superficialitatea şi improvizaţia, vreme de secole, românii s-au adaptat şi au devenit fatalişti. El mi se pare a fi efectul pervers al acestei conduite şi filosofii de viaţă. Răul se acumulează, iar atunci când produce consecinţe, odată cu trecerea din registrul obişnuinţei cotidiene în cel al evenimentului tragic, reacţionăm nervos şi descoperim că sursa lui este oriunde altundeva decât în fiecare dintre noi. S-au întâmplat atâtea dezastre colective în istoria noastră, încât văzând reacţia spontană, dar ineficientă, înclin să le dau dreptate şi acelora care acuză că nu învăţăm nimic din trecut. Fac un succint recurs la istorie: toate războaiele, cât de cât documentate ne-au găsit nepregătiţi şi au dezvăluit racilele sistemului ai cărui complici suntem, prin indiferenţă. La fel, toate dezastrele naturale ne-au găsit sistematic pe picior greşit. Am aruncat cu acuzaţii în toate direcţiile, ne-am plâns şi… cam atât. Civismul nostru, atâta cât există, se manifestă spontan şi pe termen scurt. Uitarea şi indiferenţa îl ucid, de regulă, după trecerea dezastrului. De parcă veselia şi superficialitatea noastre balcanice nu pot coabita cu tragicul. La câte vorbe grele şi nu lipsite de substanţă s-au rostit în aceste zile, ar trebui să ne aşteptăm la o trezire, dacă nu chiar la o renaştere. Începutul pare promiţător, dar peste o lună sau două nu am nici o garanţie că lucrurile se vor îndrepta. În mod normal, după o nenorocire ar trebui să identificăm ideea care să ne pună pe toţi la lucru. Pentru că statul ineficient nu este doar opera lui, ci şi a lipsei noastre de spirit civic. Ce este statul fără capacitatea noastră de a identifica răul, dar şi soluţiile? Acest stat se autonomizează, fatalmente, în relaţia cu cetăţenii şi se autoreproduce. Statul necenzurat devine un scop în sine şi se plasează nestingherit în zona corupţiei şi a indiferenţei. Eminentul economist indiano-american Amartya Sen, laureat Nobel, a demonstrat demult că dezastrele produc urmări incomparabil mai mari în ţările corupte, deci ineficiente, decât în cele civilizate. Or, în România în ciuda unor progrese făcute mai mult sub presiune europeană decât internă atât statul, cât şi majoritatea cetăţenilor au conduite premoderne, întârziate şi lipsite de pragmatism. În contrapartidă, reacţiile noastre sunt sentimentale şi nervoase, la fel ca în spaţiul arab, african ori sud-american.

Tragedia de la clubul Colectiv din Bucureşti este ca o hârtie de turnesol pe care s-a imprimat o secvenţă importantă din existenţa noastră precară; a statului şi a oamenilor. Paşii următori ar trebui să fie analiza la rece şi identificarea soluţiilor. Doar aşa vom face dovada că am ieşit din Evul Mediu cu totul şi suntem contemporani cu timpul lumii. Curăţirea acestui stat de corupţie, ineficienţă şi delăsare nu poate fi doar opera Justiţiei, în general, ori a DNA, în special. Acest stat este prost croit, slab şi incapabil să genereze soluţii, din cauza slăbiciunii şi ineficienţei societăţii civile. El este şi se va perpetua astfel, prin complicitatea noastră. S-a spus, cu îndreptăţire: statul corupt ucide. A ucis şi acum oameni nevinovaţi. Iar preţul este uriaş, nedrept şi revoltător. Dar nimic nu trebuie să ne surprindă. Mai degrabă ar trebui să ne trezească. Iar atunci când lacrimile se vor fi uscat , iar noi ne vom calma, va trebui să ne luăm în serios şi să cugetăm cu aplicaţie la adevărul că România este aşa cum arată – adică expusă tuturor nenorocirilor – şi din cauza năravului nostru de a nu pune degetul pe rană şi de a uita lesne. Să-şi fi păstrat oare, actualitatea, observaţia mai veche, cum că la noi, adică la Porţile Orientului, totul este luat în uşor? Dacă e aşa, atunci măcar să nu mai clamăm “progresul”, ori de câte ori avem ocazia. Să fim măcar cinstiţi, în fatalismul nostru, iar nu ipocriţi, în pretenţiile noastre fudule. 

Mihai Dorin este istoric şi publicist