Tramvaiul lui Cristian Popescu

Dotat cu compostoare de argint, cu scaune capitonate, geamuri din cel mai pur cristal şi bare de susţinere învelite în pluş, tramvaiul douăzeci şi şase al lui Cristian Popescu duce cu el o lume retro aflată în devălmăşie, năpădită de fluturi şi de halbele de bere pline cu liliac, de epoleţii de maior ai tatălui răsăriţi pe umerii firavi ai fiului, de flautul fermecat al mamei, de motocicleta mătuşii, acoperită de ciorapul de nailon tras peste inimă, de tot felul de trompete, cădelniţe, lumânări, tămâie şi de alte recuzite sustrase din lumea de aici, dar şi din cea de apoi. Înghesuiala din vagon e mare, transpiraţia curge din abundenţă pe geamuri şi pereţi, dar publicul petrece, tăind poze din albumul familiei Popescu şi aruncându-le pe geam. Sunt prezenţi „bunicii din flori” ai poetului, mama, tatăl, mătuşile şi sora lui mai mică. Şi tot neamul Popescu până la a şaptea spiţă. Unii şi-au părăsit casele, alţii locurile de veci. Viii se îmbrăţişează cu morţii, se pupă în tramvai ca în piaţa publică. Ciocnesc din halbele de bere, în timp ce înghesuit într-un colţ un ţigan scârţie din vioară din care se preling pe sub scaunele şi masa notele muzicale sub forma de valeţi şi dame rupte într-un colţ. Cu o cămaşă de vară ţesută din umbra proiectată în cealaltă lume, mama poetului stă ascunsă în spatele pozei de familie şi cântă la pian. O lumină blândă se ridică de pe clapele pianului umplând tramvaiul cu „miros de tei şi de prăjeală”. Fluturii din pachetul de vată al bunicii invadează sticlele de lapte şi de vin, în timp ce mama, apelând la cochetărie tipic feminină, „îşi întinde rugina pe buze şi mişcă lin evantaiul”, privind sicriul gol în care a fost îngropat fiul său, poetul, ornat cu inscripţii indecente.

Arta poetică a lui Cristian Popescu ne aminteşte de graffiti, dar şi de tablourile pictorilor naivi începând , să zicem, cu vameşul Russo şi terminând cu Slobodan Zivanovici, Miroslav Srekovoci sau Valentin Gubarev, cu care Cristian Popescu pare să aibă multe puncte în comun.

Poezia sa ne duce, de asemenea, cu gândul la sculpturile şi picturile realizate la cimitirul vesel din Săpânţa, dar şi la filmele lui Emir Kusturica, Undergraund (1995), Pisica albă, pisica neagră (1998) etc…

Nu e vorba, desigur, de influenţe luate în sensul stric al cuvântului: de unii dintre pictorii citaţi e posibil ca poetul Cristian Popescu să nu fi auzit, peste tablourile altora să fii aruncat în treacăt o privire. Cât despre Kusturica, o mare parte filmele acestuia au fost realizate în a doua parte a anilor nouăzeci, după moartea poetului. Prin urmare, nu putem vorbi nici aici de o influenţă directă, ci mai degrabă de o anumită stare de spirit, de o degringoladă a realităţii resimţită în lumea Europei de est, atât în perioada comunismului, cât şi în cea a tranziţiei, pe care au intuit-o şi au exploatat-o, apelând la caricatură şi burlesc, şi unul, şi celălalt.

Universul artistic al lui Cristian Popescu, trasat în linii cubiste e predominant urban. Totuşi în interiorul său descoperim şi mici mostre din lumea rurală, contaminată de elementele suprarealiste, scăpate de sub control. De pildă, la capătul oraşului, nu departe de depoul de tramvaie, pe câmp, în loc de grâu creşte păr. „Părul lung şi blond” noaptea se unduieşte sub razele lunii, iar ziua ia foc sub razele nemiloase ale soarelui.

Cristian Popescu s-a format ca poet la cenaclul literar Universitas condus de criticul Mircea Martin, fiind coleg de generaţie cu Ioan Es. Pop, Mihail Gălăţanu, Daniel Bănulescu, Lucian Vasilescu, Horia Gârbea, Dan Silviu Boerescu, Saviana Stănescu, Marius Oprea, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Paul Vinicius, Radu Sergiu Ruba, Cătălin Ţârlea, Augustin Ioan, Cristian Tudor Popescu şi cu alţi reprezentanţi ai generaţiei nouăzeci. În mod paradoxal, poetul a debutat în suplimentul literar al revistei studenţeşti Convingeri comuniste, în anul 1987, într-un timp în care cenzura regimului devenise extrem de drastică. Debutul în volum, din 1988, la Ed. Cartea Românească, poartă şi el amprenta miracolului, dar şi a faptului că în ciuda directivelor trasate de partid, din când în când porţile caudine ale cenzurii lăsau să strecoare pe scena literară opere cu un caracter corosiv. Meritul apariţiei îi revine în primul rând juriului, din care au făcut parte Ştefan Augustin Doinaş, Laurenţiu Ulici, George Bălăiţă şi Mircea Ciobanu, dar şi lui Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din acea perioadă, şi bineînţeles, lui Mircea Martin. Manuscrisul depus de poet a fost citit în redacţia Editurii Cartea Românească, mai întâi de criticul Mircea Martin, apoi de George Bălăiţă, redactorul şef al editurii, într-o atmosferă de tăcere admirativ-conspirativă. Impresionat de forţa vizionară a poeziilor, preşedintele Uniunii a întrerupt lectura printr-un gest admirativ: „Da, domnule, e extraordinar.” Manuscrisul depus de Cristian Popescu a primit undă verde din partea juriului, poetului Florin Mugur i-a revenit sarcina de a-l edita. Exersat în arta de-a călăuzi cărţile printre „exigenţele” impuse de cenzură, cu diplomaţia şi tactul necesar, Florin Mugur a reuşit, dând Cezarului ce-i al Cezarului (adică făcând compromisurile necesare fără de care volumul n-ar fi văzut lumina tiparului), să-şi ducă misiunea la bun sfârşit.

Dispărut la doar 36 de ani, în urma unui parcurs biografic terifiant, Cristian Popescu reprezintă pentru poezia nouăzecistă ceea ce a reprezentat Nicolae Labiş pentru generaţia sa. Ambii poeţi au produs mutaţii semnificative asupra modului de scriere şi receptare al poeziei. Nicolae Labiş a adus în poezia noastră suflul unui nou început de lume. Cristian Popescu a reîntregit ciclul, vestind într-un mod funambulesc sfârşitul ei Primul e un cântăreţ în care natura vibrează la unison cu omul, cu toate celule sale. Cel de-al doilea aduce în prim plan cultura, contaminată de mascaradă şi de kitch.

Chiar şi în poemele sale angajante, printr-un simţ estetic înnăscut, Nicole Labiş evită clişeul. Scrisă în plină epocă proletcultistă, poezia lui respiră şi azi aceeaşi prospeţime ca în perioada de debut. Uriaşul său talent l-a ferit de înregimentare, de păcatele în care au căzut o mare parte din colegii săi de generaţie. Cristian Popescu cultivă kitch-ul, pe care-l aduce la nivelul marii arte. Clişeele se lipesc se lipesc de versurile sale ca marca de plicuri, sau fluturii de lampă. Dacă am face o statistică a poeziei sale, am descoperi cu o oareşicare uimire că o mare parte din metaforele cultivate de poet le regăsim fie în textele avangardiştilor, fie în opera lui Caragiale. Şi, totuşi, în mod paradoxal, în ciuda acestor „bruiaje”, universul poetic al lui Cristian Popescu e unul original, singular în literatura română. Clişeele reprezintă pentru el un mod de-a sfida canoanele epocii.   

Poetul a dus o viaţă zbuciumată, marcată de spectrul unei boli necruţătoare ce i-a scurtat existenţa.

Iată cum îl evocă Cezar Paul Bădescu într-un articol memorabil, publicat în Adevărul: „L-am cunoscut pe Cristian Popescu cu câţiva ani înainte să moară şi am fost buni prieteni. Boala lui era ciclică: avea perioade de criză severă şi perioade în care el era perfect normal. Un om afectuos, cu şarm, cu o minte brici şi debordând de talent. În momentele de normalitate, nu aveai cum să nu te îndrăgosteşti de Cristi. Când se afla în criză însă, era de nerecunoscut. Umbla aiurea pe străzi, fără să ştie de el, şi nu dormea zile la rând. Se credea Iisus Hristos, iar celor din jur le dădea roluri biblice (În momentele de luciditate, îmi spunea că în criză vedea oamenii de pe stradă cu capete de diavoli. Bineînţeles că a fost internat de mai multe ori, iar în vremea lui Ceauşescu i s-au făcut şi şocuri electrice. Nici nu-ţi poţi închipui cum sunt!… Şocurile electrice sunt Iadul!, îmi povestea el”.

Poetul Cristian Popescu s-a stins din viaţă în dimineaţa zilei de 21 februarie 1995, în apartamentul mamei sale, din Drumul Taberei. Mama l-a găsit stând îngenuncheat la marginea patului. Părea că se roagă, aşteptând ca „după deces să mi se deschidă în cele mai vechi tramvai douăzeci şi şase o casă memorială”. Dumnezeu i-a îndeplinit dorinţa. Ceva mai târziu, în semn de omagiu, prietenii săi au deschis într-un tramvai un teatru ambulant de poezie: teatrul Cristian Popescu.