Trecut-au vieţile…

Apărut la Editura Humanitas, în seria Vintage, volumul lui Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, este o bijuterie lucrată cu iscusinţa unui artizan care a ştiut să tragă în fire aurite de poveste încâlcitul caier al vremurilor apuse. Ca şi viaţa autorului ei, viaţa cărţii a cunoscut clipe de cumpănă, după cum aflăm din cuvintele editoarei, d-na Cristina Cioabă.

Publicat în 1932, primul volum a fost premiat de Academia Română, iar tripticul, încheiat în 1939, s-a bucurat de mare succes. Între 1971 şi 1973, o ediţie cenzurată a fost publicată la editura Junimea şi abia anul trecut lucrarea a fost reeditată în acord cu firescul venirii ei pe lume. Părintele ei n-a avut, însă, tot atât noroc.

După cel de-al doilea război mondial, Constantin Gane, om de viţă veche, născut în 1885, a petrecut 13 ani în infernul puşcăriilor comuniste, între 1949 şi 1962, murind la Aiud. Cei ce l-au cunoscut dau mărturie că moartea a fost, pentru el, o eliberare. Trupul învins de boală şi de cruzimea semenilor i-a fost aruncat la groapa comună.

Pe cât de negre i-au fost clipele din urmă, pe atât de luminos i-a fost gândul de a alcătui, cu o stăpânire remarcabilă a artei potretului, un şirag de medalioane ale chipurilor de domni şi doamne de odinioară. Prins în ţesătura poveştilor, cititorul aproape că nu ia seamă la uriaşele subterane ale documentării care a făcut posibilă închegarea acestei saga a domniilor pământeşti şi străine de neam: acte şi scrisori, cronici, literatura călătorilor străini în ţările Române ş.a.

În nota ce prefaţează prima ediţie a lucrării, Nicolae Iorga arăta, cu îndreptăţire, că autorul „cunoaşte perfect baza documentară a icoanelor pe care cu meşteşug literar le înfăţişează publicului capabil de a ceti, în acest vârtej de nebunie şi de înşelăciune, literatură bună”. Într-adevăr, Constantin Gane, avocat de profesie, reconsideră istoria de pe poziţia privilegiată a epicului literar şi acest mare merit al cărţii este restaurat cu multă delicateţe de editoare.

Scrisă ca şi cum ar fi rostită, cartea e o meşteşugită maşinărie de călătorie în timp, iar cine are deprinderea de a citi de parcă ar fi de faţă la cele povestite are surpriza de a constata cum susură printre cuvinte apele trecutului.

Am menţionat tehnica remarcabilă a portretizării şi se cuvine să facem măcar o precizare în legătură cu acest aspect. Atunci când conturează personaje, autorul plămădeşte în spirit aproape ştiinţific mirabilele fiinţe de hârtie, dar aceasta e doar suprafaţa. Adâncimea lor e curat literară.

Aidoma geografului care zugrăveşte în cuvinte un peisaj sau a naturalistului care surprinde făptura vie în habitatul ei natural, Constantin Gane realizează portretele cu două tipuri de materiale: adevărul documentar, atât cât este cunoscut, şi haloul legendar în care este înveşmântată o personalitate trecută prin filtrele timpului.

Prin mijlocirea acestei tehnici de colaj, Constantin Gane folclorizează personajul, redându-i vitalitatea. Iată, de pildă, portretul unui corsar tatuat ajuns mai mare peste valahi, în epoca fanariotă: „Vodă Nicolae Mavroyeni a rămas în amintirea poporului ca un Harap-Negru cu o buză de-o palmă şi cu colţii scoşi afară ca de mistreţ. Se zice de el că avea o gură la ceafă pe unde scotea oasele când înghiţea mielul nemestecat; că avea dinţi de oţel şi când băga paraua în gură o făcea praf dintr-o dată; că era scris pe mâini şi pe picioare cu slove turceşti pe sub piele ca să nu se lipească glonţul de dânsul… şi câte şi mai câte.” (p. 273).

E multă vervă şi mult umor în doar câteva rânduri. Văzută prin ochii călătorilor străini, doamna „căpcăunului” ar fi fost o frumuseţe ţanţoşă, de n-ar fi fost „mai mult lată decât înaltă”. Portretul fizic al acestei doamne albe la faţă „(din pricina văpselei)” e desenat prin trimitere la o pictură murală ce înfăţişează „o femeie extrem de grasă – guşă, piept, burtă” (p. 277) şi completat cu o tuşă comportamentală demnă de o principesă: doamna îşi ţine domnul sub papuc, cu o îndârjire rară.

În astfel de stilizări ce amintesc de Ion Budai Deleanu ori de Creangă constă rezistenţa gravurilor. Unele figuri sunt neguroase, altele sunt aprinse în culori luminoase, unele nasc râsul, altele trezesc plânsul şi toate alcătuiesc o galerie de portrete care se lipesc de imaginaţia cititorului. Uneori povestaşul e şugubăţ, alteori e galant şi fin la glume, şi, mai mereu, un gentleman.

S-ar putea scrie şi alte lucruri despre opera acestui giuvaergiu al trecutului, dar spaţiul alocat rubricii e un despot neiertător. Nu putem, totuşi, încheia fără a aminti, în câteva cuvinte, cât de bine întocmită este ediţia alcătuită de d-na Cioabă. Editoarea s-a îngrijit de carte ca de un copil capricios şi răsfăţat. Şi totul s-a făcut în beneficiul cititorului actual. Rezultatul? Un produs de foarte bună calitate ce poate fi cercetat pe îndelete de curioşi.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Al.I. Cuza” Iaşi