Triunghiul

Noaptea, stând pe terasă şi privind bolta cerească, îmi imaginam universul ca pe un telescop uriaş, care se strânge şi se lungeşte în funcţie de sentimentele fiinţelor ce-l populează. La capătul lui, mă aflam eu, un punct minuscul, care îşi avea abisul său căscat în conştiinţă.

Fiecare atom mi-l închipuiam ca pe un sistem solar. Electronii erau planetele, iar nucleele, sorii. Câţi sori minusculi cuprindea o picătură de apă sau una de mercur? Desigur că viaţa pe un electron de hidrogen se desfăşura după alte legi decât cea de pe un atom de plumb. Fiinţele care populau microcosmosul aveau suflete similare cu cele care populau macrocosmosul? Aceasta era una dintre întrebările la care încercam să răspund. O alta suna astfel: nu cumva, după moarte, sufletele din trupul mare se împrăştie într-o puzderie de suflete, populând atomii din care a fost alcătuit trupul ce l-a adăpostit? La rândul lor fiinţele şi lucrurile ce populau atomii erau alcătuiţi din alţi atomi, pe care existau alte fiinţe, impalpabile simţurilor noastre, şi tot aşa mai departe. Infinitul mare şi infinitul mic erau, într-o măsură, identice. Iluzoriul craniu al lui Yorick pe care în închipuirea mea îl ţineam în mână, tocmai ca să mă adâncesc cât mai mult în meditaţie asupra proprie-mi fiinţe, mă făcea să cad pradă unor fantezii abracadabrante. Mă şi vedeam vieţuind în microcosmos, descompus în mii şi milioane de exemplare. Mă întrebam: ce simt oare fiinţele care posedă mai multe suflete, risipite într-un singur trup? Dar cele care au un singur suflet împrăştiat în mai multe trupuri? Erau posibile astfel de combinaţii? Sau invers: într-un singur trup puteau să coexiste un număr infinit de suflete? Cum putea să stăpânească un singur Dumnezeu toată această migraţie de suflete din univers? Nu cumva Dumnezeu era însăşi mişcarea?

Cu cât mă mă cufundam în mine însumi, cu atât trupul meu căpăta contururi halucinante. Privindu-mă în oglinda de pe hol, mă apuca pur şi simplu disperarea. Nu arătam nicidecum ca delicatul prinţ Mîşkin, nici ca palidul şi întristatul Hamlet. Eram o masă de carne. Tot numai muşchi. Numai vene. Cu cât meditam la „nemurirea sufletului”, cu atât masa de carne creştea. Dar era o carne străină. Fără să fac nici un fel de efort, deveneam pe zi ce trece din ce în ce mai robust. Din ce în ce mai puternic. Dar asta doar în aparenţă.

Muşchii mi se umflau pe braţe, pe abdomen, pe umeri, pe pulpe. Gâtul devenise scurt, gros. Spatele lat, bazinul îngust. Fălcile late. Ochii neaşteptat de hulpavi. Se petrecea cu mine într-adevăr o metamorfoză ciudată. Mă transformasem într-o masă de muşchi ce înainta trepidând pe străzi. Pe orice puneam mâna, se rupea, se sfărâma. Îndoiam fără nici un efort punând între degetul mare şi cel arătător capacele de bere şi cele de suc, care se făceau dintr-o tablă extrem de tare. Rupeam scoabele, cuiele le scoteam din scândură cu ajutorul dinţilor. Oriunde apăream, stârneam curiozitate.

"Cine e tânărul acesta care arată ca un atlet?" auzeam spunând pe câte unul.

"Probabil practică un sport de performanţă. Priviţi ce bicepşi are…", zicea altul.

Mergând pe Lăpuşneanu, mi se făcea loc ca să trec. Chiar şi rockerii din centru mă priveau cu oareşicare respect. Unii mă întrebau dacă sunt halterofil. Alţii, dacă practic culturismul. Le explicam că nu fac nici un sport. Că dimpotrivă… Ajuns la „dimpotrivă”, mă blocam. Cum le-aş fi putut explica faptul că mă ocupam cu filozofia şi că impresionanta mea robusteţe fusese dobândită pe calea meditaţiei!? Că acel celebru „to be and not to be” avuse drept rezultat creşterea masei mele musculare?

Când le spuneam că nu mă ocup cu nici un fel de sport, oamenii clătinau neîncrezători din cap. Nu, aşa ceva era imposibil. Că doar muşchii nu cresc aşa, de la sine. Ci doar dacă depui un efort asupra lor. Dacă practici sistematic gimnastica sau fitness-ul, lucrând la aparate din cele mai sofisticate. Nu, nu practic nimic din toate astea. Musculatura mea se dezvolta din pricina efortului mintal şi a lecturii. Ziua stăteam în pat şi citeam romane, poezii, cărţi de istorie şi filozofie. Aproape că nu mă mişcam din pat decât să beau apă, să mă duc la WC sau să îmbuc ceva frugal, scoţând câte un fruct din frigider. Pofta de lectură îmi ţinea de foame şi de frig. Noaptea, în timpul somnului, pielea mea se acoperea de litere, de silabe, de sintagmele şi de frazele pe care le memorasem fără să-mi dau seama pe parcursul zilei. Dimineaţa găseam pe cearşafuri şi pe pijama pasaje întregi din cărţile pe care le citeam. Ele îmi hrăneau, totuşi, mai mult trupul, decât spiritul.

Din când în când ieşeam din casă şi umblam pe străzi copleşit de povara unei vinovăţii fără seamăn. Posedam prea multă materie pentru sufletul care-mi sălăşluia în piept. Ce era de făcut? Oare ce ar fi trebuit să fac ca robusteţea cu care mă înzestrase, ca să zic aşa, mama lectura să dea înapoi?

Mă rugam lui Dumnezeu să mă facă deopotrivă cu ceilalţi. Dar şi rugăciunile au fost în van. Ca şi postul, de altfel. Îi învidiam în taină pe toţii colegii de liceu care arătau supli, filiformi, asemenea adolescenţilor pe mare din poezia lui Stănescu. 

Mă apropiam cu sfială de colegele de clasă sau cele de liceu, care stăteau pe marginea coridorului sau se adunau în curte sub bolta de castani. Când mă vedeau înaintând spre ele, fetele izbucneau în râs. Râzând în hohote, mă arătau cu degetul. Băieţii râdeau şi ei, mai pe înfundate, temându-se instinctiv de muşchii mei. Eu însă mă manifestam calm, ca un filozof, nimeni şi nimic nu mă puteau scoate din sărite, nici măcar masa mea de carne care creştea mereu.

Idealul meu feminin a fost întotdeauna ceva filiform. Ceva aproape lipsit de substanţă. Vedeam în femeie o idee, ce te ridica spre tot ce era pur. Ignoram aproape cu totul că ideea e înzestrată cu picioare şi sâni. Şi că în afară de acestea mai posedă încă un lucru: un gol pe care ca să-l posezi sau să-l percepi trebuia să-l umpli cu un alt gol, care se dorea a fi plin, de aceea se învârtoşa de fiecare dată când intra în beznă. „Ideea” mă atrăgea instinctiv, ca o prăpastie, ca un abis, la marginea căruia ajunsesem nu cu voia mea, ci silit de trupul meu, care prindea din ce în ce mai multă substanţă. Eram hotărât să mă arunc în gol, fără să calculez consecinţele ce vor urma. Calculele s-au dovedit a fi hazardate. Iar instinctele au funcţionat şi ele anapoda. Sau în contratimp. De aceea, am avut mereu probleme, încă din copilărie. Ideea aceasta a luat mai întâi forma unui batic roşu cu picăţele albe ce încadra un chip triunghiular, amintindu-mi de-o icoană. Era chipul mamei, pe care o percepeam mai mult după miros, decât după ceea ce-mi arătau ochii încă tulburi. Mirosul ei avea o formă triunghiulară. În preajma mea nu acceptam nici o altă prezenţă, în afară de acest triunghi ce mi se părea a fi cald şi tandru. Triunghiul se apleca deasupra leagănului în care zăcea trupul meu înşfăşurat în scutece şi plăpumioare. Triunghiul îmi aducea sticluţa cu ceai. El mă hrănea cu linguriţa şi mă alăpta la sânu-i care avea acelaşi miros şi aceeaşi formă ca şi chipul încadrat de acel batic roşu cu picăţele albe. Orice alt miros şi altă formă îmi producea oroare. Nelinişte şi greaţă. Începeam să mă agit. Ridicam neputincios mânuţele în aer ca să alung acele forme care se aplecau mereu asupra mea. Unele erau ca nişte cercuri, altele ca nişte elipse colorate. Cercurile se transformau în paralelipipede, iar elipsele luau forma unor pentagoane. Toate aceste metamorfoze mă nelinişteau. Mă făceau să mă simt în nesiguranţă. Ochii mei căutau un singur reper: triunghiul cu marginile roşii şi cu miros cald. Spre el îmi întindeam mânuţele şi inima. El mă apăra de toate celelalte forme, de zgomote şi mai ales de mirosuri. De atâta folosinţă baticul fusese cârpit şi răscârpit. Mama încercase de mai multe ori să-l înlocuiască cu un altul nou, identic. Pentru mine însă nu exista identitate. Sau mai bine zis, exista doar una singură: triunghiulara formă încadrată în batic. Şi mirosul cald şi dulce. Devenisem pentru casă un coşmar. Nu acceptam pe nimeni în preajma mea. Ţipam, urlam, mă învineţeam. Făceam spume la gură. În semn de revoltă, vomitam tot grişul şi tot ceaiul pe care-l îngurgitasem. Tata făcuse mai multe încercări să se apropie de mine. Fiecare încercare s-a soldat cu o nouă criză. Nici trucul cu baticul nu m-a putut induce în eroare. Triunghiul erau cumva asemănător, dar mirosul era altul. Astfel că în cele din urmă tata aruncă baticul jos şi-l călcă în picioare. A arătat cu degetul spre pântecele mamei, spre sânii ei, apoi spre mine. Urletele lui s-au suprapus peste ţipetele mele şi atunci m-am liniştit. M-am liniştit, pentru că sunetele sale aveau forme triunghiulare. 

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist