Uaterlu & Bruxcela

Ceea ce ne-a atras atenţia a fost incapacitatea prezentatorilor de a se mula pe autentic: numele localităţii în discuţie nu s-a învrednicit de pronunţia în valonă (care i se cade!), ci s-a îmbrăcat sonor într-un hibrid, pornind de la rostirea englezească: aproximativ Uaterlu (sau Uaterlo), un fonetism care nu există ca atare în idiomul principalilor beligeranţi de odinioară, nici în acela al unor înfrăţiţi de astăzi întru ştergerea rănilor.

* Hiperenglezism. Ca să fie englezeşte, nu trebuia să se audă un r „curat”; ca să fie ca în franceză şi în valonă (dar şi în germană), sunetul iniţial trebuia să fie v; oricum, finala, pentru ambele, este o (eventual mai „lung” pentru valonă). Aşadar, mai pe scurt, Vaterlo pur şi simplu! Pronunţia Uaterlu este un exemplu tipic de ceea ce, în română, înseamnă un „hiperenglezism”. Problema respectivă a fost discutată, cândva, de regretatul lingvist bucureştean Th. Hristea, în capitolul „Hipercorectitudinea”, din cartea sa Probleme de etimologie (1968); printre altele, vezi şi pronunţia numelui oraşului Chicago: Cicago, în loc de (aproximativ) Şicagou.

* Vinovaţii. Iniţiala numelui hibrid (englezeşte se pronunţă, aproximativ, Uatălu) a putut rezulta, pe teren românesc, după Hristea, din frica faţă de pronunţii „neaoşe” ca Vaşington sau Vilson, dar inductorul, prin asociere de persoane, l-a putut reprezenta pronunţarea, paralelă, a numelui principalului comandant al aliaţilor din 1815, ducele de Wellington (confruntare de nume pusă în scenă de „umoristul” D.D. Pătrăşcanu, în schiţa Învingătorul lui Napoleon).

* Nu numai. În mod firesc, în emisiunile canalelor tv s-a făcut referire şi la comandantul trupelor prusace, feldmareşalul von Blücher, al cărui nume a fost hibridat în pronunţia Bliuşer, aşadar cam franţuzeşte, dar cu accentul originalului german sau ca în engleză, limbă în care se pronunţă, aproximativ, „Blukă”, tot cu accentul pe prima silabă. Deci, pentru gurmanzi lingvistic, este penibil să auzi povestiri despre Napoleon la Uaterlu şi despre tactica şi meritele lui Bliuşer.

* Fasonul englezesc în pronunţarea, pe la noi, a unor nume de diferite origini pare să fie o modă; ne-am ocupat cândva de sofisticări (în fond „alinieri” culturale de suprafaţă) de tipul „Déivid şi Găláiăth”, „Heivăl (părăseşte scena)”; am notat chiar şi enormitatea „profesorul Mailer”, pronunţie a unei ieşence după care ar trebui să recunoaştem numele acad. Alexandru Myller (dintr-o familie de origine germană), căruia Universitatea Cuza îi datorează modernizarea învăţământului matematic şi crearea curentului de cercetare ştiinţifică purtând numele de „şcoala de geometrie de la Iaşi”. Şi asta acum, când norma românească impune pronunţarea ca în limba de origine a numelor de persoane şi de localităţi sau de zone geografice şi geopolitice străine.

* Bruxcela. În lungi perioade în care referirea general onomastică la străinătăţi se afla, la noi, în faze de tatonare, am cunoscut acomodări aproximatorii în materie. Pe copia, din anii ’90, a unui monument comemorativ (restaurare din 1938) aflat în curtea Casei Asaki din Iaşi (sediul Institutului „Alexandru Philippide”), ridicat de Gheorghe Asaki, una dintre dedicaţii, săpată în piatră, este „Memoriei / lui George Moruz / născut Yassy / 1840 / reposat Bruxcela / 1856 / bunicul seu G. Asaky” (cealaltă dedicaţie este pentru Eufrosina, fiica Hermionei Asaky, mama lui George). Respectivul „stâlp amintitoriu” (cf. /convorbiri-literare.dntis.ro/) a fost ridicat, aşadar, de vârstnicul agă cândva după 1856. Dar să nu uităm că şi Alecsandri, pentru diferite oraşe pe care le-a vizitat, are nume cum sunt Biariţ, Baiona, Tuluza, Nima, Arlu, Alicanta etc., iar printre personajele diferitelor povestiri se află o „ledi V.” şi un „Marco Brojio” (Călătorie în Africa, 1841 – 1857).

* Cumpănire. Să nu dramatizăm: dacă (şi la noi) se va încetăţeni pronunţia Uaterlu (numele revine în discursul didactic), nicio nenorocire; pentru performanţă, ni se pare important, la nevoie, să ştim cum stau lucrurile; deoarece, dacă tot ne aflăm în treabă, nu putem accepta stâlcirea Bliuşer, indiferent de accent, a numelui feldmareşalului prusac Gebhard Leberecht von Blücher. Iar dacă cei pentru care Michelangelo devine Michel-Ange, sau (oral) recunosc un motiv din Ezop într-o fabulă a lui La Fontaine, aşadar dacă francezii numesc (oral şi scris) Munich [mynik] capitala landului Bavaria, pe noi ne poate încânta, neprincipial, pronunţia dialectală [miunşen], preluată de la faţa locului de un comentator sportiv de la Tvr 1. 

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi