Ultimă şi ireparabilă

Dacă, printr-un miracol (deşi, la culmile pe care am urcat în materie de clonare, ar ajunge, ia acolo, un femur ori un fragment nu prea mare de stern, plus nişte prestidigitaţii de critic sau istoric literar), Moţoc s-ar reîncarnca, cu siguranţă că va fi bicefal, iar printre cei care i-ar cere scandând capetele – fiindcă realitatea unei nuvele se poate lesne deversa, cititori dumneavoastră, în realitatea istoriei -, observatorii ar nota febril în blocnotesurile lor, între multe altele, prezenţa justiţiară a lui Thorbjion Jagland, secretarul general al Consiliului Europei şi fost ministru al Norvegiei, „fire echilibrată şi realistă”, cum îl caracterizează Ziarul naţional de la noi, nelipsită însă, după cum s-a văzut (apud The New York Times), de un fin – şi bine direcţionat, în privinţa asta să fim înţeleşi – palpit antropofag. Şi un cap s-ar chema – scuzaţi-mă că vă servesc o poantă atât de previzibilă – Plahotniuc, iar celălalt, nici vorbă, Filat.

Nu e nici fantasy, nici thriller: e ceva cât se poate de probabil, de nu cumva garantat chiar, chit că nici actualul sforar, nici fostul traficant de ţigări (peste Prut, cu fura, să trăiască anvergura!) nu-şi închipuie, în ruptul capului, că un asemenea deznodământ îi adulmecă demultişor deja. Dar nici Năstase nu şi-ar fi putut imagina vreodată că va scrie contemplând cerul fisurat de gratii. Şi uite că imposibilul, absurdul, piaza rea etc. s-au contras bine mersi în zeghe şi pârnaie. O logică simplă mecanică ne spune că e mai uşor să descăpăţânezi două tigve mărunte decât una mare şi bine înţepenită pe grumaji.

Articolul novergianului iluminează dintr-un unghi oarecum surprinzător perspectivele şi ar trebui pus în conjuncţie cu recenta demisie a lui Plahotniuc din funcţia de deputat. Omul n-a spus nimic inteligibil cu acest prilej: nişte vorbe de cârpă, care s-au pierdut în imensul balast de butaforii politicianiste. Deşi era suficient să ne gândim, de pildă, că la anul, în martie, lui Timofte îi expiră mandatul: ipoteza succesiunii la domnie chiar a celui care stăpâneşte de facto peste palma de pământ dintre râuri nu e deloc o naivitate. Plahotniuc şi-a făcut aproape întreg cheful: coaliţia de guvernământ şi guvernul s-au constituit după cum a vrut muşchii lui. Şi să ai la degetul cel mic Preşedinţia, Parlamentul şi Executivul, să controlezi într-o măsură aproape decisivă provincia, id est administraţiile publice locale, să ai, cu alte cuvinte, la dispoziţie cea mai mare capacitate financiară, administrativă şi – nu în ultimul rând – mediatică din zonă, înseamnă şi logic, şi umoral să vrei să-ţi adjudeci şi cireaşa de pe tort.

Jagland ca şi cum i-ar spune – cu gura comună a SUA şi UE – că vane îi vor fi eforturile de redresare a imaginii, de reconceptualizare şi rebranding; că degeaba va continua să-şi cumpere adepţi printre parlamentarii PCRM sau să pună la cale aresturi în sânul PLDM (până la băgarea lui Filat la zdup: miza asta e din ce în cel mai evidentă). Occidentalilor li s-a acrit de obraz gros şi lăcomie. Un mesaj mai inechivoc dinspre lumea bună nici că se putea. 

Vom avea atunci, în replică la acest refuz ca şi acum anticipat de susţinere, un Plahotniuc pe post de preşedinte obedient Rusiei? Întrebarea asta e de pus şi încă foarte apăsat, fiindcă, la rigoare, bunăvoinţa Moscovei (şi mâna ei fermă) pot fi câştigate, chiar şi din pielea unuia ca Plahotniuc, prin câteva importante econcesii de natură geopolitică. De pildă, deturnarea Acordului de Asociere, urmată de asigurarea că Moldova îşi păstra şi pe mai departe neutralitatea, asigurare care, la rându-i, să vină „la pachet” cu reducerea la simplă complezenţă de tip diplomatic colaborarea cu NATO. Ce-ar mai fi bun de frânt inima Kremlinului? Transnistria, evident: facem acolo pace pe înţelesul ruşilor, nicidecum al Occidentului (şi sigur nu al Kievului). În fine, Rusiei i se poate promite garantarea intereselor oamenilor ei de afaceri din regiune. Toate astea, luate la un loc, reprezintă enorm de mult, nu mai trebuie să spun. Într-o mare disperare de cauză, Plahotniuc poate juca o ultimă şi ireparabilă festă. Criza care vine peste noi din septembrie e un fleac pe lângă fojgăiala din culise.

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova