Un funcţionar ireproşabil

Zilele trecute a ieşit la pensie cel mai longeviv conducător de instituţie din Bacău şi performanţa domniei sale nu cred că are mulţi competitori. 41 de ani în slujba cetăţeanului şi 26 de ani de conducere a unei instituţii publice sunt performanţe greu de egalat într-o lume unde precaritatea funcţiei, dependentă de hachiţele şi interesele politicienilor corupţi, şi statutul mai curând umilitor de Public Servant pe care l-au căpătat funcţionarii publici din cauza iresponsabilităţii mass mediei (interesată doar de scandaluri aducătoare de rating şi complet impermeabilă la mediatizarea bunelor practici şi la recunoaşterea eforturilor făcute de funcţionarii ireproşabili) m-au făcut să reiau în acest colţ de pagină un omagiu (text rarisim în cele peste trei de decenii şi jumătate de publicistă pe care le am). El se numeşte "Portret al arhivistului la tinereţe” şi este dedicat unui coleg scos la pensie de sistem exact în ziua în care a împlinit 65 de ani (spre deosebire de "maeştrii" care nu vor să părăsească scaunul directorial decât scoşi direct pe năsălie) în ciuda unei energii năvalnice şi a unui puteri de muncă nefireşti. Un coleg care a avut demnitatea de a refuza ferm invitaţia la ilegalităţi formulată ritos de "Hrebe", gurul politicii băcăuane, în afacerea Paltin-Sturza. În cinstea demnităţii şi curajului acestui coleg, precum şi a unei vieţi desfăşurate ireproşabil în slujba concetăţenilor iată şi enkomionul promis:

"Nu lipsită de nostalgie era privirea distinsului nostru coleg, Vilică Munteanu, la şedinţa de bilanţ a Arhivelor Naţionale de la finele lunii ianuarie. Vorbind cu emoţie, pentru ultima oară în calitate de director al arhivelor băcăuane, domnul Munteanu a făcut, inspirat şi cald, ca de obicei, o apologie a omului din arhive, a sufletului pasionat de istorie şi adevăr, a celui care, dincolo de legi, de proceduri, de standarde, de secrete clasificate sau de omeneşti răbufniri constituie elementul esenţial al acestei institituţii moderne cu peste 180 de ani de existenţă, arhivistul.

Vorbind în obişnuita sală de şedinţe a imobilului din faţa Parcului Cişmigiu, pe Bulevardul Elisabeta din Bucureşti, sală aflată în catacombele casei, într-un subsol care evoca frisonant, în anii dictaturii, când şedinţele de bilanţ erau nu de puţine ori ţinute în stilul instituţiilor concentraţionare ale comunismului, o adevărată, autentică, descensus ad inferos, domnul Munteanu mărturisea o viaţă dedicată arhivelor, o activitate laborioasă începută cu peste patru decenii în urmă. Când, tânăr arhivar, a avut ca primă misiune să cureţe cu găleata apa şi nămolul care invadaseră acel subsol în urma inundaţiilor catastrofale ale anului 1975. Şi este greu, desigur, de evitat simbolistica expresivă a acestui început pentru omul care şi-a dedicat întreaga viaţă profesională arhivelor pe care nu a obosit niciodată să le îngrijească, să le ocrotească, să le dezvolte şi, de ce nu?, să le cureţe şi asaneze atunci când a fost cazul.

Arhitect de peste trei decenii al dezvoltării instituţionale a Direcţiei judeţene a arhivelor din Bacău, Vilică Munteanu este nu numai un exemplu de profesionalism, de rigoare şi dibăcie diplomatică, demn de urmat de tinerele generaţii de manageri din arhive ce pot găsi la el calităţile necesare de leadership şi organizare, ci, mai important poate, este un martor privilegiat al istoriei instituţiei arhivelor şi, prin extensie, a istoriei recente româneşti.

Cu luciditate şi diplomaţie, cu abilitate şi profesionalism, domnul Vilică Munteanu a traversat epoci de mari frământări politice, a trăit timpuri şi a văzut tulburări instituţionale care îl fac un izvor de informaţii nepreţuit pentru descrierea şi înţelegerea ultimelor patru decenii din tulburatul timp al contemporaneităţii. Un om care a format generaţii de arhivişti, cu rigoare şi exigenţă, dar şi cu părintească înţelegere, cu acea severitate formativă a conducătorului care impune respect la care adăuga, înţelept, la timpul potrivit, bemolul cumsecădeniei moldoveneşti, are obligaţia de a depune o mărturie serioasă şi detaliată despre trecut. Vilică Munteanu nu a fost, în aceste decenii, doar un simplu birocrat, ci un observator discret şi atent la detalii, a cărui perspectivă istorică s-ar cuveni articulată şi prezentată publicului.

Rigoarea sa instituţională a fost în mod constant dublată de un exemplar apetit pentru cunoaştere şi cercetare. A făcut dintr-o arhivă judeţeană un centru de interes academic, a lansat şi a susţinut neobosit an de an (uneori cu eforturi financiare extreme graţie prietenilor de o viaţă), un colocviu ştiinţific şi o publicaţie academică care fac cinste breslei şi oraşului său. În ciuda greutăţilor, a piedicilor de tot felul şi a degradării constante a statutului arhivelor, domnia sa a arătat că se poate. A arătat că merită să devii un reper de seriozitate şi însufleţire, că poţi arăta exemple de reuşită profesională chiar şi în "provincie" dacă eşti serios, motivat şi coerent. Activitatea sa neobosită pe tărâmul valorificării ştiinţifice a patrimoniului arhivistic merită a fi salutată şi considerată, pentru colegii mai tineri, drept un exemplu de succes. Însă, cum spuneam, menirea domnului Vilică Munteanu, cel pe care sistemul birocratic românesc îl invită, fără putinţă de tăgadă, la o binemeritată pensie, în ciuda tinereţii sale spirituale şi fizice, este, cred, alta.

Colecţionarul împătimit de medalistică (unul dintre cei mai importanţi din România) ştie că lupta cu memoria este dificilă pentru un biet muritor, nu de puţine ori aflat "sub vremi". Efigia se dăltuieşte greu, cu efort. De aceea, aşteptăm de la domnia sa o riguroasă descriere a timpului pe care l-a trăit, făcută onest, minuţios şi sincer, aşa cum ne-a obişnuit. Îi aşteptăm, deci, cu nesăţioasă curiozitate, memoriile. Mărturia care va desăvârşi chipul neobosit al unui om dedicat arhivelor şi istoriei. Care va desăvârşi un portret de arhivist, aşa cum a fost. Mereu tânăr şi fără fard."

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor