Un grec schimbă un bec

…în trei ore: se schimbă de hainele de oraş în cele de lucru, caută tabloul electric general, iar, după ce îl găseşte, îl analizează îndelung şi în detaliu încercând parcă să îl înveţe pe de rost. Apoi bate la câte o uşă de la fiecare etaj şi întreabă locatarii dacă la ei funcţionează becurile. Îi roagă să aprindă şi să stingă de câteva ori lumina de pe hol în prezenţa lui. Aprinde el însuşi lumina de pe scară de la fiecare etaj. Merge din nou la tabloul general şi verifică siguranţele. Se face ora mesei, prin urmare, întrerupe lucrul, se spală pe mâini şi se apucă de mâncat sandvich-ul adus de acasă. După alte 10 minute de siestă se apucă energic din nou de treabă. Revine la camera cu becul ars, îl mai verifică o dată pe acesta înainte de „operaţie”. Desface scara, caută cu privirea cel mai potrivit loc pentru a o aşeza, o aşază, o aranjează în loc bine, mai bine, încă o dată, perfect; o verifică dacă e stabilă. Urcă şi coboară de mai multe ori prima treaptă să vadă dacă ţine. Îşi pune ochelarii şi casca de protecţie, apoi mănuşile de cauciuc, verifică dacă are destulă mobilitate la mâini, răsfirând şi închizând degetele de mai multe ori, când la o mână când la cealaltă. Urcă scara treaptă cu treaptă cu grijă, se ridică apoi spre bec, uşor, foarte uşor. Îndreaptă mâinile spre bec, le întinde tot mai tare până atinge becul. Îl prinde bine, îl învârte înceeet, înceeet, înceeet ca să nu-l scape. Îl scoate şi îl bagă în buzunar. Coboară scara cu foarte mare grijă, foarte încet. După ce ajunge jos pune becul ars la gunoi, ia altul nou din lada cu scule. Îl verifică în lumină cu un ochi, cu ambii, cu celălalt, din nou cu ambii. Se asigură că scara nu s-a deplasat din locul ei. Urcă iar scara cu mare atenţie, îndreaptă becul spre tavan, îl învârte la locul lui înceeet, înceeet, înceeet ca să nu-l scape, apoi coboară. Se îndreaptă spre întrerupător şi aprinde lumina.

Un neamţ scoate becul ars şi îl pune pe cel nou, apoi aprinde lumina. În maximum 2 minute.

Un român, în primele ore după ce constată arderea becului, îşi pune problema sensului vieţii şi locului său în lume concretizată prin întrebarea „De ce?”-ului repetată la infinit cu diverse variaţiuni şi tonalităţi, presărată ici şi colo cu mici înflorituri injurioase: De ce, mă? De ce acum când are nevoie de el? De ce lui şi nu altuia? De ce tocmai becul şi nu clanţa? De ce nu are el niciodată noroc la becuri? De ce vecinul n-a schimbat niciodată becuri, iar el de o sută de ori? De ce este nevoie neapărat de bec pentru a lumina şi nu s-a inventat altceva în loc în epoca asta spaţială în care trăim? etc. O zi va încerca să vadă dacă nu cumva becul se repară singur, deschizând şi închizând întrerupătorul de mai multe zeci, sute de ori în diferite momente ale zilei. Curând află că s-a stricat întrerupătorul întrucât nu mai face „clic” atunci când este apăsat. Îşi sună prietenii care se pricep „la aşa ceva” şi îi întreabă ce să facă. Aceştia îi dau sfaturi dintre cele mai diverse. Hotărăsc ca în weekend să se întâlnească toţi acasă la împricinat şi să rezolve problema. Sâmbătă se bea o bere pentru început, se analizează becul de la distanţă, se parcurg paşii deja parcurşi şi se constată situaţia deja constatată. Până noaptea la ora 3 se mai consumă 30 de litri de bere şi se hotărăşte în unanimitate că fără lumină este chiar „cool”. Duminică se adună mai mulţi prieteni care vin fiecare cu câte o lumânare şi două sticle de bere. Petrecerea continuă astfel cel puţin o săptămână, în urma căreia se adună în balcon o cantitate uriaşă de peturi goale. Cineva propune să se facă un fotoliu din aceste peturi şi în entuziasmul momentului toţi se apucă de treabă adunând şi lipind cu scotch sticlele. După ce se face o latură a fotoliului, entuziasmul a trecut şi indivizii se lasă păgubaşi unul câte unul. După alte două săptămâni întunericul începe să fie enervant şi se reia problema înlocuirii becului. Din moment ce calculatorul funcţionează, se caută pe Google cele mai simple moduri de a înlocui un bec, eventual şi de la distanţă, apoi se lansează un protest online pentru lipsa de rezistenţă a becurilor în general care ar trebui să ţină o mie de ani. Mesajul devine „viral” şi în câteva ore se adună câteva mii de like-uri pe facebook. Majoritatea se plâng de faptul că nimic nu merge în ţara asta, iar becurile se ard mai des ca pe alte meleaguri. O sumedenie de explicaţii şi soluţii se ivesc: variaţiile mari de curent datorate celor care fură ca nesimţiţii prin diferite metode improvizate şi lipsa legilor care să îi pedepsească aspru pe aceştia, calitatea proastă a curentului venit de la centrale vechi şi ineficiente, becuri făcute pe vapor cu sticlă chinezească, întrerupătoare fabricate greşit care solicită becul prea tare etc. Cineva este responsabil pentru această stare de lucruri inadmisibilă şi trebuie găsit. Se organizează dezbateri televizate în care Marius Tucă, Gâdea şi Cornelia Dragotescu invită miniştri, electricieni, psihologi, sociologi şi pe Monica Tatoiu ca să despice dilema în cât mai multe fire. Între timp, în ţară se mai ard câteva mii de becuri, iar oamenii înţeleg cu adevărat că există o problemă cu acest lucru. Trebuie musai să plătească cineva! Se descoperă între timp că becurile sunt mai scumpe şi mai proaste la noi ca la alţii şi consumă mult mai mult curent. Fiind cel mai inventiv dintre popoare, românul născoceşte noi surse de iluminare, inclusiv unele naturale şi sfinte care nu consumă niciun fel de energie şi care rezistă o mie de ani. Negăsindu-se însă investitori pentru aceste invenţii, sunt uitate. Scandalul escaladează când se descoperă brusc că firmele importatoare sau producătoare de becuri au datorii imense la stat şi că folosesc mai puţin material la fabricare decât ar trebui, restul banilor pierzându-se pe drum şi calitatea produselor având de suferit. Ba mai mult, se constată că la aceste firme sunt acţionari majoritari câţiva parlamentari. Cătălin Radu Tănase este trimis de urgenţă în Africa pentru a filma şi face un reportaj despre cum se extrage tungstenul, cum se fabrică becurile şi de câte feluri sunt. După trei zile de scandaluri este dat jos ministrul economiei, instalat cu două luni în urmă, şi înlocuit cu cineva mai capabil care este în stare să rezolve criza. Acesta demite toţi subalternii şi comandă de urgenţă o anchetă, chemând în acelaşi timp nişte specialişti străini care să elucideze misterul. Între timp, problema ajunge la Parlamentul European unde întreaga lume află că bătrânii şi familiile sărace din România stau pe întuneric sau la gaz lampant îmbolnăvindu-se astfel de plămâni şi că în oraşe curentul se întrerupe din trei în trei ore, lucru care încalcă flagrant drepturile omului. Primul ministru ia atitudine şi face o conferinţă de presă în care dezminte toate acuzaţiile şi îndeamnă populaţia şi întreaga lume să rămână calmă întrucât totul este sub control. În acelaşi timp, el afirmă că vinovată de toată această debandadă este opoziţia. Subit becurile de pe străzi încep să se ardă unul câte unul. Curând întreaga ţară se afundă într-un întuneric profund. Cineva încearcă să schimbe becul iniţial, dar este prea târziu, poporul a murit.

Briscan Zara este scriitor şi publicist.