Un nobil senior al medicinei: Profesorul Mircea Rusu

Al VI-lea Congres Internaţional de Ortodonţie (Iaşi, 28-30 mai 2015) şi deschiderea acestuia în Sala Mare a Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri” sunt pentru mine un bun prilej de a scrie despre relaţia Magiştri – discipoli, despre climatul academic al “ştafetei” generaţiilor. Am vorbit acolo despre cartea-portret Aproape un veac printre prieteni (Botoşani, 2014) purtând semnăturile celor doi co-autori, Florin Simion Egner, prezent la această lansare ieşeană, şi Corneliu Filip, consacrată Profesorului Mircea Rusu, o personalitate de prim rang (al valorii, probată de o viaţă întreagă: vocaţie, muncă, înalte recunoaşteri), nu doar a medicinei ieşene şi româneşti, la nivel naţional, ci şi în context şi orizont al aprecierii internaţionale. Cum o arăta din plin şi semnificaţia acordată de organizatori, împărtăşită de facto şi de toţi participanţii la Congres (între care şi invitaţi de seamă din afara României), “momentului” inaugural din acea frumoasă, densă şi elevată seară de mai.

S-a vorbit, pe bună dreptate, şi nu facil “festiv”, ci în cuvinte care aveau substanţa, greutatea conferite lor de istoria trăită a ortodonţiei, în speţă a celei pediatrice, aşa cum a arătat ea, în miezul ei de fapte: “bătălie” şi efort, ctitorie, afirmări, discipolat, împliniri şi confirmări în timp, aici, în Iaşul nostru, altfel spus, putând pecetea indelebilă a personalităţii Profesorului Mircea Rusu. Şi nu numai pe aceea a specialistului clinician, a celui de la catedră şi a cercetătorului, ci şi, inseparabil, – cum altfel? – de triada acelor “dimensiuni” ale unei puternice, complexe identităţi profesionale (una de mare, neobosit muncitor), “celălalt” versant, complementar, al omului care este în fibra temperamentului şi a caracterului său Profesorul. Un om luminos, care este, pentru atâţia prieteni şi apropiaţi, colegi şi continuatori, chiar pacienţi, cel căruia îi spunem, amical, “Michi” Rusu.

Puţine sunt existenţele cărora calităţi individuale înnăscute şi cultivate cu o consecvenţă nerigidă, armonioasă (inteligenţă, disciplină a studiului, onestitate), înaripate de conştiinţa unei chemări autentice şi de şanse biografice, care contează şi ele, să capete articularea exemplară a unui destin de excepţie atoateunificator, ca în cazul a ceea ce l-a condus pe copilul administratorului de spital şi al învăţătoarei din Ungureni (un sat, dar nu unul oarecare, ci marcat de “semne” şi personalităţi care îl distingeau ca pe o adevărată vatră, rurală – da, de cultură, pe linia idealurilor lui Nicolae Iorga şi ale lui Spiru Haret), către bucuria cărţii, a studiului şi a ideilor, a culturii largi, nu doar a alegerii unei profesii atât de nobile ca medicina. Amintirile Profesorului, fondul pomemitei cărţi-portret, nu uită nici o datorie, de minte şi de suflet: adâncă reverenţă părinţilor şi fraţilor (mai ales celui mai mare, întâiul medicinist, la Iaşi, din familie: Gicu), dascălilor, de la prima treaptă a şcolilor urmate şi până la Magiştri ca Gr.T. Popa, Gheorghe Chipail sau Oscar Franke, rămânând doar la câteva nume. Ce-ar fi să ne gândim şi să facem mai mult şi pentru inteligenţele şi vocaţiile de “azi” care se pierd adesea în ce-i priveşte pe copiii din România născuţi altundeva decât la oraş?

Viaţa i-a surâs de cele mai multe ori, dar n-au lipsit cu totul nici asperităţile, momentele de cumpănă, chiar “anii negri”: tatăl arestat, căsătoria cu Ileana (Nana) Măzăreanu, fiică a generalului Sotir Măzăreanu, epurat (“dosarul”), reputat pediatru şi profesor al UMF la rându-i. I-au apărat pe amândoi profesionalismul exemplar, calităţile umane, morale în primul rând, de necontestat. Şi ceea ce părea să fie o “fractură” a parcursului academic, universitar, trecerea de la chirurgia maxilo-facială la stomatologia pediatrică, dimpotrivă, dovedindu-se până la urmă un stimulent în plus, pe calea realizării de sine, la apogeu, prin înfiinţarea primei clinici stomatologice pentru copii din toată ţara, sub egida OMS. Nu doar de o “clădire” e vorba, ci de a “clădi” ceva cu mult mai preţios: o matcă activă, fecundă, de practică medicală şi studii, de cercetare în acelaşi timp, un “spaţiu” instituţional şi un climat, ambele, formatoare de şcoală medicală ieşeană, de un recunoscut nivel internaţional. Un om, o biografie-destin, calităţi, muncă, recunoaştere pe măsură. Un ins de o vocaţie luminoasă, a “construirii din intern” (Lucian Blaga), alături de soţie, o Mare Doamnă în profesie, în viaţă, într-un larg deschis orizont de cultură, tot atâtea convergenţe ale unui cuplu armonios, “cimentat” şi prin iubirea comună pentru muzică şi pentru pacienţii-copii, destine intelectuale în deplin acord cu lumina lăuntrică, de suflet, a amândurora.

Da, dar Profesorul Rusu nu e un specialist zăvorât în profesie. A o practica, cu har şi bucurie, şi în prezent, zi de zi, la Clinica unde vine nu ca să “ponteze” ci pentru că tot ce e acolo e parte esenţială din viaţa sa, o muncă – deloc povară, ci vocaţie şi plăcere. Respectat şi iubit (are o adevărată “genă” a prieteniei), îl găseşti şi duminica în dialog, de pildă, cu un prieten de o viaţă ca matematicianul Acad.prof. Radu Miron, în conversaţii pe teme de o mare mobilitate intelectuală, nu rareori şi în compania unor scriitori sau artişti, prieteni de asemenea. Discipoli şi urmaşi ca Doamnele Valentina Dorobăţ şi Irina Zetu, reputaţi universitari din acelaşi domeniu, îi recunosc şi elogiază, dinăuntrul specialităţii, marile merite, nu numai istorice. Şi, spre onoarea lor, medicilor ieşeni specializaţi în ortodonţie nu li s-a întâmplat nici să aibă soiuri de accese “malthusiene”, care s-au mai ivit şi pe la UMF după ’89. Laude, da, cuvenite din adâncul sufletului, în numele micilor pacienţi de “ieri”, ca şi de “azi”: îmi place să citez butada lui Alexandru Paleologu despre “vorbele mari” de care se tem unii, căci, vorba lui, “mari să fie, de ce nu, dacă nu-s goale”. Şi n-au cum să fie decât cu miez, când e vorba de o astfel de viaţă şi personalitate.