Caută 
1 MIN
Principalul câştig pe care criticii ultimilor ani îl aduc dezbaterii pe marginea literaturii chiar acesta este: faptul că nu o mai concep ca pe un discurs izolat, de nişă, ci ca pe unul angajat în prezent. Esteticul nu se mai opune, de fapt, politicului, ideologicului – aceasta ar fi prima şi cea mai importantă diferenţă de sistem, de „atmosferă”.
S-a tot vorbit în ultimii ani despre o nouă „generaţie” de critici literari, iar simpla consultare a revistelor de cultură şi, poate mai important încă, a titlurilor de lucrări de istorie literară care au apărut în ultima vreme nu face decât să confirme acest îmbucurător fenomen. Mai ales că el s-a ivit într-un moment socotit de criză.
Prima întrebare care merită luată în serios este dacă s-au schimbat codurile de lectură. Mai putem citi, altfel spus, noi, formaţi într-un climat cu totul diferit de al predecesorilor, la fel cum o făceau aceştia, atunci când literatura era nevoită să suplinească şi alte sarcini decât cele specifice ei, atunci când ea reprezenta şi o formă subversivă de eschivă, de rezistenţă (rareori de opoziţie frontală, directă)? Iar critica literară îşi asuma în primul rând rolul de a proteja literatura de presiunea ideologicului? Noi, în schimb, nu avem decât să profităm de normalitate, oricât de amestecată şi de confuză ni s-ar părea ea. În orice caz, politicul nu mai este resimţit ca un factor opresiv, libertatea de gândire este, dacă nu de fiecare dată asumată, măcar oricând posibilă. Primul lucru care se observă este că cei mai mulţi dintre criticii impuşi în ultimii zece-cincisprezece ani nu mai fetişizează esteticul. Ceea ce nu înseamnă că nu-l preţuiesc, că nu-l consideră cel mai important criteriu de evaluare a unei opere. Dar: înţeleg că el nu este unicul, că literatura nu este o artă izolată de spiritul vremii, că ea răspunde unor presiuni, tensiuni, nevoi de ordin politic, ideologic, sociologic, mental, etic, filosofic. Identitar, în cele din urmă. Or, a ignora toate aceste generoase perspective de dragul perspectivei estetice, care, absolutizată, este, la urma urmelor, o manieră de eschivă din faţa confruntării cu prezentul, nu înseamnă decât a reduce posibilităţile interpretării. Ţine de truism că o operă literară trebuie preţuită prin prisma valorii sale, dar, odată acest aspect elucidat, ea nu îşi epuizează mesajul. Pur şi simplu anumite opere îi vorbesc mai potrivit, mai bine cititorului dacă sunt amplasate în contextul lor firesc, dacă sunt înscrise într-un spaţiu imaginar şi într-un areal ideatic, mental potrivite.
Or, mi se pare că principalul câştig pe care criticii ultimilor ani îl aduc dezbaterii pe marginea literaturii chiar acesta este: faptul că nu o mai concep ca pe un discurs izolat, de nişă, ci ca pe unul angajat în prezent. Esteticul nu se mai opune, de fapt, politicului, ideologicului – aceasta ar fi prima şi cea mai importantă diferenţă de sistem, de „atmosferă”. Studiile monografice, sintezele realizate de ei o dovedesc cu asupra de măsură. E vorba, nu neg, şi de perspective comprehensive de negândit înainte de 1990. Esteticul nu poate fi el însuşi bine definit în lipsa unei raportări la unele repere din afara sa. El este complementar eticului, politicului, ideologicului, sociologicului, nu li se opune şi nu le anulează. Nu avem voie să uităm că nu există o constantă, un fel de universalia a esteticului; fiecare epocă şi-l construieşte în felul ei, îl plasează, într-o ierarhie axiologică, acolo unde simte nevoia şi o face în funcţie de toate acele repere şi valori mai sus numite.
Eu unul m-am confruntat cu această dilemă când mi-am scris cartea despre Cantemir. Ce puteam face, să constat excelenţa estetică a Istoriei ieroglifice şi să jubilez retoric? Ar fi fost prea puţin. Alegoria cantemiriană nu îşi desface sensurile decât dacă este raportată la un sistem cu totul diferit de al nostru, la un cod valoric, simbolic mai ales, mental, imaginar, specific finalului medievalităţii est-europene. Această proiectare a construcţiilor autorului la modelele epocii este obligatorie. Nu este vorba de un caz extrem; sunt ferm convins că nici importanţa volumului de debut al lui Nichita Stănescu, de pildă, nu ne este accesibilă dacă ignorăm contextul politic al epocii. Cu atât mai mult cu cât, am impresia, sarcina generaţiei mele de critici nu este atât de riscantă pe cât a fost cea a generaţiei şaizeciste: noi nu trebuie să mai ilustrăm, împotriva sistemului politic abuziv, bunul-simţ, normalitatea (pentru că a afirma că, în evaluarea unei opere, esteticul trebuie să ocupe prim-planul ţine de normalitate), pentru că ideologicul nu mai apasă atât de brutal asupra literaturii. El nu trebuie combătut, ci recuperat, ca un aspect esenţial al oricărei opere de artă.
Am impresia că mulţi dintre încă tinerii critici mizează mai mult pe proiectele riguroase, de bibliotecă. Cred că istoria literaturii se află, prin urmare, într-o perioadă extrem de fastă. Epoca adevăratelor „revizuiri” ale clasicilor abia a început. Iar perspectivele sunt foarte diverse, dar nu divergente.
Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi
