Un posibil punct de cotitură în activitatea DNA

Un articol al lui Cătălin Tolontan cu referire la comunicatul DNA în cazul Ponta-Ghiţă pare să ducă la o schimbare de atitudine a presei în ceea ce priveşte subiectul. Ziaristul de la Gazeta Sporturilor observă că DNA îşi asumă rolul de “grădinar al democraţiei”, o prerogativă care transcede menirea sa după cum este precizată în lege. Problema este pentru prima dată spusă răspicat în presa mainstream. Până acum asemenea îngrijorări erau rostite cu o anume surdină în redacţiile presei quality şi cu ţâfnă pătimaşă în cele afectate într-un fel sau altul de instituţia vizată. Ambele atitudini făceau ca mesajul să ajungă deformat la cititori, sau pur şi simplu să nu ajungă.

Ce-i drept, ne-am întrebat uneori ce rost au spectacolele cătuşelor, a dubelor, a mascaţilor cu tonfe şi cagule, ca în filmele policier şi dacă acestea au o influenţă benefică asupra actului de justiţie. Au fost formulate dubii asupra interpretărilor pe care procurorii DNA le-au dat unor fapte discutabile ale celor anchetaţi, am avut nelămuriri cu privire la prioritizarea dosarelor, la încurajarea denunţurilor etc., dar acestea nu au fost capete de afiş în politica editorială. A precumpănit ideea că DNA face o curăţenie istorică şi că un asemenea demers trebuie sprijinit, cu atât mai mult cu cât este susţinut masiv de populaţie.

În ultima vreme am avut foarte multe discuţii pe această temă care m-au contrariat. Am vorbit cu multe persoane din Iaşi care reprezintă instituţii publice sau private. Unii îmi spuneau că le este pur şi simplu frică de DNA, fără să se simtă vinovaţi pentru ceva anume. Alţii, că oricui i se poate face un dosar. Că fiecare are ceva în trecut, că vorba aia “viitorul este sigur, în timp ce trecutul este imprevizibil”. Am întâlnit frecvent opinia că mai bine nu faci nimic decât să rişti ca actele pe care le semnezi să fie interpretate în sensul legii penale. FILIT nu se mai face din acest motiv. Unii erau intrigaţi de discrepanţa mizelor între cazurile anchetate în Bucureşti şi cele din Iaşi. “Cum poţi să trimiţi în judecată  decana Facultăţii de Medicină Generală de la UMF pentru că a acceptat, prin intermediul secretarei, un cadou trimis prin curier poştal constând într-o tavă, un ceainic şi un buchet de flori?”, mi-au spus cei mai mulţi. E un “lux” să anchetezi asemenea persoane pentru acuzaţii de corupţie la o scară aşa de mică. Şi este o cruzime actul în sine. Răul făcut pare a fi gratuit. Nu-i altceva la mijloc?

Am găsit însă şi opinia opusă că “Al Capone a fost prins cu o găinărie” şi că marea corupţie este greu de probat, prin urmare, dacă procurorii DNA acuză o infracţiune de mai mică importanţă, sigur trebuie să fie ceva mai tare acolo, dar încă nu au probe. Ceea ce ne duce cu gândul că Iaşul este plin de asemenea Al Capone, câtă vreme această strategie este dominantă în anchetele DNA, cazurile Nichita şi Adomniţei fiind relevante în acest sens. Am mai găsit opinia că îngrijorările reflectă faptul că întreaga elită politico-administrativă este produsul unei culturi viciate şi de aceea se simte ameninţată de procurori.

Ceea ce m-a mirat a fost că mare parte dintre îngrijorările de mai sus le-am găsit în acea lume a oraşului care, din datele de până acum, nu este asociată corupţiei. La oameni care, de altfel, vorbesc public împotriva corupţiei. Am observat la ei o atitudine ambivalentă: îngrijorare în discuţiile particulare şi atitudine favorabilă luptei anticorupţie în public. Cred că aici este creuzetul unde se formează viitoarele opinii de masă. Este clasa de mijloc a conversaţiei publice, un loc al cărui suport este esenţial pentru reuşita unui proiect atât de important precum cel gestionat de DNA.

Cele de mai sus mă fac să cred că DNA se apropie de un punct important în ceea ce priveşte încrederea şi susţinerea publică. De altfel, acest lucru ar putea fi dedus din rezultatele ultimului eurobarometru, care arată o scădere a încrederii în Justiţie. Criticile invocate de Cătălin Tolontan ar trebui să le dea şi mai mult de gândit procurorilor de acolo. Motivarea introducerii controlului judiciar prin grija faţă de criteriile de alegere a reprezentanţilor în Parlament este o eroare care lasă loc la speculaţii periculoase. Dacă aceste lucruri sunt urmărite de procurori, înseamnă că ele operează şi la selecţia dosarelor. Adică ar confirma exact acuzele că “victimele” sunt alese cu penseta în încercarea de a “curăţa” clasa politică. Prin urmare, nu aplicarea legii şi a justiţiei primează, ci aplicarea legii în scopul de a crea o clasă politică, de afaceri, administrativă etc. după cum cred procurorii. Aceasta ar fi un fel de justiţie selectivă şi subordonată unui scop în ultimă instanţă politic. Unii vorbesc chiar de o anumită atitudine mesianică a angajaţilor DNA şi de fervoare competiţională între aceştia. Dar ce-i recomandă pentru un asemenea comportament?

Desigur, ar fi păcat ca tocmai acum, când instituţia a dobândit experienţă şi eficienţă, să se gripeze la nivelul încrederii publice. Indivizi ca Sebastian Ghiţă, Elena Udrea etc. şi-ar face din asta un titlu de glorie şi ar poza în martiri. Fenechiu ar ieşi zâmbind din puşcărie. Dar oricât ar fi de antipatice asemenea personaje, anchetele împotriva lor nu trebuie să poarte alura unei vânători  în jungla politicii. Cu atât mai puţin a uneia lipsită de probe. De aceea, DNA trebuie să găsească un răspuns la aceste îngrijorări, pe care  este bine să le considere legitime, chiar dacă nu sunt întotdeauna întemeiate. Din propriile dosare ar trebui să vadă că failibilitatea oamenilor nu este întotdeauna o infracţiune. Iar acesteia nu trebuie să-i răspundă neapărat cu o atitudine inchizitorială şi suverană, doar pentru că are la îndemână instrumentele de forţă ale legii.  Răspunzând acestor nedumeriri ar face într-adevăr un mare bine democraţiei.