Caută 
1 MIN
"Destinul lupului singuratic" de Adrian Christescu – editura Adenium, Iaşi, 2015
Adi Christescu este… dar ce nu este?! Om de afaceri, gourmet, consul onorific, patron de restaurant, sportiv şi, nu în ultimul rând, prozator. Spre disperarea duşmanilor săi, reuşeşte-n toate.
Cartea din titlul acestor însemnări este una interdisciplinară: melanj de roman poliţist, financiar, politic, geografic, criminalistic, spionaj. Dar pentru acest pariu ambiţios, cum ştim, n-ajunge fabulaţia, trebuie şi o deloc simplă documentare; o cunoaştere, chiar, a unor secrete mondiale; o plimbare, la pas, prin Europa; şi mai e necesară o serioasă experienţă de viaţă; şi simţul verosimilităţii, să nu cazi în… rocambolesc.
În Motto–ul opului, citim: „Pentru lupul singuratic moartea înseamnă izbăvire” (C.T.Popescu). Probabil. N-am cunoscut prea mulţi… Şi-ţi trebuie curaj să scrii despre ei. Cei care „alunecă prin mulţime ca o umbră, fără să iasă cu nimic în evidenţă”.
Asta-i şi Virgil, eroul principal. Care după una dintre multele crime fredonează, împreună cu Tito Gobbi, o celebră arie din Lucia… şi înainte de-a deveni killer, chiar… „zâmbeşte ÎNDUIOŞAT”; era la începutul carierei, în 1989… când o iubea pe Mara – căci orice roman serios are şi scene erotice; decente şi cam puţine, desigur!
Timpul volumului este flexibil şi necronologic. Începe în2010,… apoi sare înainte (2011) şi înapoi (1988); dar vine şi decembrie 1989 (dată importantă, care nu putea fi ratată)! Apoi, 1995! Flash-back-uri „se născuse pe la mijlocul anilor 60, în Păcurari”; glisarea Bruxelles/ Păcurari, cere abilitate scriitoricească!
Medii şi eroi ofertanţi: Orfelinatul; activiştii epocii; pedagogi corupţi; apoi, camarazii din armată; antrenamentul USLA; chiar Revoluţia! (cu Caramitru vorbind la tv), munţii Croaţiei… Copou, acasă – unde urmăreşte Mezzo, Paris, restaurantul Pescarul de pe Magheru, sediul Poliţiei din Liege, Comisariatul Militar, Şcoala de Ofiţeri Sibiu, Roma, Bruxelles, lângă Topliţa, sediul USLA din Băneasa, Hotelul Unirea, sediul Legiunii Străine din Franţa, Odessa… Rar, într-o carte de azi, un arc atât de întins al prospecţiei! Şi cu conexiuni atât de abile!
Şi o altă caracteristică, rar-întâlnită, a acestui roman: Obsesia detaliului. Este precizată marca imprimantei eroului – HP Laserjet; hrana câinelui – cutie de Lăbuş şi grăunţe de Azor; la tv, pe Mezzo, se difuzează Italianca în Alger din 1954, cu Cesare Valetti; Adrian Christescu dovedeşte o abilitate de-a alterna momente dure (crima, care decurge cu o uluitoare simplitate, ca un fapt oarecare, obişnuit), cu amănunte tehnice („ateriză la ora 15,30, pe pista de la Beauvais, la terminalul 1”); sau lentilă Zeiss aparţine unui Mauser SP66 ş.a.m.d. Voluptatea detaliului, mărturisesc, este rar întâlnită într-un roman de suspense.
Mai sunt, în Destinul lupului singuratic, aşa cum ne-am şi dorit, multe accese de ironie/ sarcasm: o proprietăreasă de la Paris crede că esticii păstrează regulile de politeţe d-anţărţ, deci „trebie să fie o lume minunată, în comparaţie cu Parisul!”; sau în scenele din armată, când tablagiii încercau să citească titlul unei cărţi de George Sand, în franceză; în fine, noul ministru, fost… agent KGB (caz real, deşi sună ironic!).E cazul să trec la comparaţii: Capitolul 19mi-aminteşte de una din cărţile mele de căpătâi, Soldatul Svejk (şi aici e un Baloun care bea două zile şi două nopţi pregătindu-şi gâtlejul cu slănină, untură pe pâine şi ulei băut din sticlă!); şi, puţin, de San Antonio, cu al său Beru. Un personaj este ahtiat după bourbon şi ţine un mic discurs pe tema fabricării băuturii; altundeva se discută despre obiceiul stricării berii cu arome de fructe, ori al băutului ei cu halba şi nu cu masul.
Autorul se descurcă minunat, într-un gen deloc simplu, multidisciplinar.Felicitări!
A, şi editurii, evident!
Bogdan Ulmu este scriitor, regizor şi publicist
