Un sistem electoral defectuos

Colaborarea între cei doi aparenţi adversari, domnii Dodon şi Plahotniuc, întăreşte argumentele celor care afirmă că, de fapt, avem de a face cu o falsă competiţie, că preşedintele Republicii şi liderul majorităţii sunt expresii ale aceloraşi interese – e vorba de cercurile din cauza cărora Republica Moldova este astăzi un stat slab, aproape capturat de mafii. Chiar dacă lupta politică între cele două personaje ar fi reală, trebuie remarcat cinismul cu care s-a colaborat, în beneficiul ambelor părţi.

Pentru că, într-adevăr, asistăm la o înţelegere reciproc avantajoasă. Socialiştii pot conta pe un scor bun şi o clasare pe primul loc la scrutinul pe liste, dar şi pe victorii în circumscripţiile uninominale cu populaţie rusofonă semnificativă – acestea din urmă şi pe fondul divizării voturilor celorlalţi electori. Democraţii domnului Plahotniuc vor opta, susţin mulţi observatori avizaţi ai politicii moldoveneşti, pentru candidaţi pseudo-independenţi care să atragă voturi în circumscripţiile uninominale, în condiţiile în care sigla Partidului Democrat nu este prea populară din cauza asocierii cu o guvernare ineficientă şi coruptă. Cel mai probabil, componenta uninominală va aduce dezavantaje serioase pentru partidul doamnei Maia Sandu, insuficient dezvoltat în teritoriu.

Nu se va insista aici asupra faptului că adoptarea noului sistem s-a făcut în ciuda obiecţiilor Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept („Comisia de la Veneţia” a Consiliului Europei) şi ale altor organizaţii preocupate de promovarea democraţiei. De asemenea, cei mai mulţi dintre cititori sunt la curent cu situaţia neplăcută în care s-a găsit premierul român Mihai Tudose, aflat la Chişinău chiar în ziua votului din Parlamentul moldovenesc. Comisia de la Veneţia nu are capacitatea de a împiedica degradarea situaţiei politice într-o ţară al cărei for legislativ este dominat de formaţiuni prea puţin ataşate proiectului democraţiei liberale. Domnul Tudose reprezintă PSD, un partid aliat la nivel european cu formaţiunea domnului Plahotniuc, deci trebuie să-şi asume şi consecinţele neplăcute ale acestei relaţii.

Cu adevărat interesant este faptul că între adversarii acestui sistem se regăsesc mulţi lideri politici şi de opinie care au susţinut fără grijă, în trecut, revenirea la scrutinul direct pentru funcţia de preşedinte. Se ştie că această revenire s-a produs într-un mod bizar, după ce Curtea Constituţională a anulat un ansamblu de prevederi aflate la baza vechiului sistem, prin care şeful statului era ales de Parlament. În fapt, scrutinul direct pentru funcţia de preşedinte şi introducerea votului uninominal pentru alocarea a (ceva mai mult de) jumătate din mandatele parlamentare ţin de aceeaşi percepţie asupra democraţiei: una „majoritaristă”, în termenii reputatului politolog american Arend Lijphart, una dintre vocile cele mai prestigioase din teoria democratică. E vorba de înţelegerea democraţiei ca regulă pe baza căreia majoritatea, fie ea şi fragilă, ia totul – şi o face într-un mod simplu, rapid, neproblematic, scutit de negocierile şi compromisurile presupuse de logica rivală, cea „consensualistă”.

Adepţii majoritarismului laudă concentrarea puterilor la vârf – iar faptul că preşedintele Republicii Moldova (astăzi, Igor Dodon, dar argumentul e valabil pentru orice ocupant al funcţiei) nu are prea multe căi de a bloca deciziile guvernului şi parlamentului este, din această perspectivă, o anomalie. Ar fi în logica lucrurilor ca ei să susţină, în viitor, creşterea competenţelor şefuluii statului. Dar tot ei laudă şi procedurile prin care se facilitează crearea majorităţilor parlamentare, prin favorizarea partidelor mari în detrimentul celor mici – exact asta s-ar putea întâmpla ca urmare a componentei uninominale, mai ales că s-a optat pentru formula într-un singur tur, cea mai inechitabilă.

Dacă s-ar fi introdus sistemul în două tururi, cu balotaj între primii doi clasaţi, ar fi existat justificarea că publicul s-a obişnuit cu procedura – ea este folosită la alegerea primarilor şi a şefului statului. Cu modelul turului unic, însă, cetăţenii nu sunt obişnuiţi, iar asta permite elitelor politico-financiare să aplice multiplele strategii de pervertire elegantă a democraţiei: de la decuparea abuzivă (gerrymandering) a circumscripţiilor uninominale la introducerea în cursă şi sprijinirea unor pseudo-candidaţi care să rupă câteva procente de la adversar sau să atace neprincipial un rival.

Prin votul de săptămâna trecută, Republica Moldova îşi asumă introducerea disproporţionalităţii între voturi şi mandate. Se îndreaptă nu spre Germania sau Noua Zeelandă (ale căror sisteme mixte produc, totuşi, rezultate proporţionale), ci spre modelul specific epocii post-sovietice timpurii. O democraţie incipientă blocată pe traseu are nevoie, desigur, de un impuls care s-o pună în mişcare, dar trebuie multă atenţie şi la direcţia în care o va lua. S-ar putea să nu fie cea dorită.