Un spectacol ratat

După dansurile populare, mai bine zis, după o sârbă înfocată de duduiau podelele şi sfârâia arcuşul lui Dumitru ţiganul, iar tovarăşului învăţător Blejuşcă i-a sărit căciula din cap, de-au jucat-o toţi în picioare, praful s-a ales de ea, ba înainte, ba înapoi, ba pe loc, aşa cum zice şi jocul, „câte unul, câte doi/ să jucăm sârba-n napoi” sau „hopa-hop şi iară hop/ să jucăm sârba pe loc”, după dansuri, zic, s-a trecut la piesa de teatru cu Moş Ion Roată şi Unirea, tot cu tovarăşii învăţători şi tovarăşele învăţătoare mai mult, încă îmbujoraţi la faţă de la joc, că aşa era la Cântarea României – ei cântau, ei dansau, ei jucau teatru, aşa că n-a mai fost nevoie să-şi shimbe costumele naţionale, fiindcă ei jucau pe ţăranii din piesă, cei care, la îndemnul boierului, merg să ridice bolovanul din fundul scenei, ca să se convingă de nevoia muncii unite, a Unirii, adică, bolovan din scânduri acoperite cu pânză cenuşie dintr-o foaie de cort, oferită de tovarăşul comandant Hodoroabă, făcut cu o zi înainte de nea Ifrim tinichigiul, că-l rugase tovarăşul director la „una mică”. 

În afară de învăţători, mai juca şi nea Mitică Oprea de la cantină de la noi. Nea Mitică zis Piticu, fiindcă avea 1,98, era hotărât să facă un rol mare, deşi avea rolul cel mai greu, îl juca pe Moş Ion Roată, dar îl ştia ca pe apă. Doamne, ce-i mai turuia gura când îl zicea!

Însă boierul unionist şi-a luat concediu medical şi a rămas acasă, stătea cu fundul într-un lighean cu apă călduţă, că avea hemoroizi, iar tov învăţător Blejuşcă, care-o făcea şi pe-a regizorul, s-a plâns: „Tovarăşe director, ce mă fac cu piesa, că pe Murguleţ iar îl doare-n cur?”. „Pune-o pe Valerica în loc. Ce, ea n-are voie?” Şi aşa a ajuns Valerica , mătuşă-mea, boieroaică, cum ar veni, deşi ea-şi luase concediu de naştere, că trebuia acuşi să răstoarne carul, zicea lumea. „Da’ nu ştiu rolu’, când să-l învăţ?”, s-a luat cu mâinile de cap Valerica, plus că ce mă fac cu burta asta?” „Lasă că te descurci tu – o potolea Blejuşcă – îţi suflu eu. Iar cu burta nu-i nici o problemă. Tu joci un boier, un exploatator adică, ăştia-s întotdeauna cu burţile mari. Tu ai grijă numai să nu faci chiar mâine pocinogul pe scenă. Atâta.”

Începe piesa şi lucrurile mergeau cât se poate de bine. Mătuşă-mea Valerica şi-a ţinut destul de bine discursul despre cele două ţări surori, creştine şi megieşe, despre Milcovul pe care trebuie să-l sorbim dintr-o sorbire şi celelalte. Şi discuţia cu căpăţânosul de Moş Ion Roată a mers destul de bine, aici însă a strălucit nea Mitică Oprea zis Piticu, care pur şi simplu umplea scena cu persoana lui şi smulgea aplauze la scenă deschisă: „Bravo, nea Mitică!” „Arată-le ce poate muşchii tăi, nene!”

Pe urmă mătuşă-mea Valerica i-a trimis pe tovarăşii învăţători să aducă bolovanul din fundul scenei: „Ia du-te şi dumneata, moş Vasile, şi dumneata bade Ilie, şi dumneata bade Pandelachi…”, iar ăştia, cum ştiţi, izbutesc împreună să ridice bolovanul, fiindcă aşa zice povestea. Povestea aşa zice, dar tovarăşii învăţători-ţărani nu reuşeau să ridice bolovanul. Uite aşa. S-au moşmondit ei acolo ce s-au moşmondit, dar nu reuşeau să ridice amărâtul ăla de bolovan din scânduri şi acoperit cu foaie de cort. „Ceara mă-sii!, face tovarăşul învăţător Velescu, ridicându-se şi ştergându-şi fruntea de sudoare. Nu se poate ridica!” Lumea îl aplaudă, crezând că replica face parte din spectacol. „Crucea Dumnezeului mamii mă-sii! L-a bătut în cuie!”, face şi tov învăţător Blejuşcă. Urmează iarăşi un ropot de aplauze din sală. Lumea era bucuroasă că va asista la ceva picant, rupt din viaţă, iar ţăranii de pe scenă erau ţărani autentici, înjură ca la mama lor, fără fandoseli.

Problema era că nimeni nu-i explicase tinichigiului la ce trebuia momâia ceea din scânduri şi foaie de cort, aşa că nea Ifrim s-a gândit s-o facă mai trainică şi a bătut-o în cuie, de aceea tovarăşii învăţători nu puteau s-o ridice, iar mătuşă-mea Valerica, de emoţie, striga: „Cred că vine”, „Ce vine?”, o întreabă speriat Blejuşcă, „Apa”, strigă scremut Valerica, iar o parte din oamenii din sală sar în sus, că în anul acela fuseseră inundaţii la noi, noroc că-n momentul acela tov învăţător Blejuşcă dă peste un pachet salvator în spatele scenei, îl ia drept bolovan şi toţi învăţătorii ridică pachetul deasupra capului şi pornesc agale spre boier, adică spre Valerica, care era speriată că vine în continuare, dar era speriată degeaba, că Răducu al ei, văru-meau, avea să vină peste o săptămână; ţaţa Gherghina, femeia de servici de la şcoală, era în ultimul rând, rezemând peretele şi pirotind, când deodată vede pachetul plutind pe deasupra: „Lasă pachetul jos – se răţoieşte la „to’ar’şii ‘ţ’tori” – e-al meu” şi se repede spre scenă. Atunci se porneşte în sala de clasă un râs şi-o chirfosală ca la iarmaroc. Mătuşă-mea Valerica mai apucă să mai spună că unirea face puterea, dar n-o mai ia nimeni în seamă, iar nea Mitică Oprea zis Piticu, care trebuia să dea replica finală, bătându-i obrazul boierului, fiindcă toţi trebuie să ia parte la sarcinile ţării, nu numai ţăranii, nea Mitică zic, care fără îndoială ar fi fost cel mai mare Moş Ion Roată din istoria teatrului local la cei 1,98 metri ai săi, de ciudă că-şi vedea compromis rolul carierei lui, trecuse peste drum la punctul sanitar, unde era de servici tanti Lidia, cea care râdea întruna, iar mama zicea că are o coastă de drac, ei, bine, cred că nea Mitică i-o găsise, fiindcă i-o pipăia mereu.

Tovarăşii învăţători arătau ca nişte raci fierţi, dar în sală lumea era veselă, mai ales că se lăsase un miros de cozonac de te tăia la lingurică, că eram în Postul Paştelui, mirosul venea de la bolovan, adică de la pachetul Gherghinei, îi trimitea cozonac lui Trăienel al ei, care era trompet la unitatea din Cluj. Pe urmă am pornit către case cu toţii, luna atârna pe cer ca un bănuţ de aramă, iar la porţi înfloriseră liliecii, şi era o mireasmăăă… Doamne!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist