Un traseu favorabil amendării Constituţiei

Oricare cititor al acestui text ar putea observa că România are probleme mai urgente decât cea care va fi abordată mai jos – şi ar avea perfectă dreptate. Dar ideea că încercarea de rezolvare a ei ne-ar distrage de la alte chestiuni presante este pur şi simplu greşită.

Vorbim, aşadar, de nevoia de a ordona peisajul constituţional. Există un demers de modificare a Constituţiei în ceea ce priveşte definirea familiei. S-au strâns semnături, se cere un referendum, el trebuie să aibă loc cât mai repede cu putinţă, iar factorii politici sunt obligaţi să pună în aplicare voinţa populară. Nu se pune problema ca opinia publică să grăbească instanţa constituţională sau vreo altă instituţie care protejează drepturile omului şi garanţiile democratice: ar fi un abuz periculos. Dar pe parlamentari îi putem grăbi: faceţi ceea ce trebuie pentru ca acest proces să se concretizeze grabnic, iar  problema să fie rezolvată. Acum, nu la anul, nu simultan cu prezidenţialele din 2019, oricât de mult i-ar plăcea ideea viitorului Dvs. candidat (sau viitoarei Dvs. candidate). Un vot favorabil la referendum ar fi doar începutul procesului de reformare a constituţiei, care este suficient de dificil. Dacă îl începem, ar fi cazul să abordăm şi tema numărului de parlamentari, asupra căreia electoratul s-a pronunţat în trecut, cu ocazia referendumului convocat de preşedintele de atunci, Traian Băsescu. Preocuparea persistă în rândul publicului, chiar dacă nu şi la nivelul partidelor (doar dinspre PMP se mai aude din când în când, tot mai slab, cererea de a se respecta „voinţa populară”). Sigur că pentru a plafona numărul de legiuitori nu e nevoie de modificarea Constituţiei, dar funcţionalitatea unei noi formule (spre exemplu, 200 deputaţi plus reprezentanţii minorităţilor, respectiv un senator pentru fiecare judeţ sau sector al capitalei) ar reclama ajustări în legea fundamentală. Poate că ar fi bine ca românii să poată dezbate şi valida o formulă corectă, respectuoasă faţă de tradiţia noastră politică, faţă de exigenţele cu care se confruntă parlamentele contemporane, dar şi faţă de banul public. Cealaltă temă introdusă atunci, parlamentul unicameral, pare a fi fost abandonată de toată lumea şi nu ar trebui redeschisă.

Există şi alte subiecte ce ar candida la un loc pe agendă, în cazul în care se deschide procedura revizuirii. În final, s-ar organiza un referendum, care ar fi în mod cert unul „la pachet” – fie acceptăm, fie respingem textul integral. Ar fi interesant de discutat în viitor – în niciun caz acum – dacă România ar putea trece la un sistem care să permită ca propunerile de modificare să fie listate separat, pentru a fi acceptate (sau respinse) separat de cetăţeni. E o chestiune de competenţa specialiştilor în drept constituţional, dar argumentele lor ar trebui să ţină cont de faptul că un alegător se poate vedea nevoit să tolereze o modificare neplăcută doar pentru a susţine un amendament necesar, inclus în acelaşi pachet.

Votul pe tema definirii familiei ar trebui, aşadar, să deschidă un proces mai general de amendare a legii fundamentale, a cărui dezbatere ar putea avea loc în ultimele luni ale acestui an şi, eventual, în primul semestru din 2018. Exceptând situaţia în care vom intra iarăşi într-o criză guvernamentală sau, mai rău, în convulsii sociale asemănătoare celor de la începutul acestui an, partidele ar putea demara procesul de negociere. Se pot duela fără probleme pe celelalte subiecte, de la politicile salariale la investiţiile în infrastructură, astfel încât susţinătorii mai radicali să nu le acuze de non-combat. Toată lumea ştie cât de uşor pot fraterniza adversarii politici în chestiuni de interes reciproc. O revizuire competentă a legii fundamentale face parte din această categorie.

În 2003, când s-a adoptat prima lege de modificare a Constituţiei României, sistemul de partide avea un hegemon clar (PSD), iar duelul Ion Iliescu – Adrian Năstase devenea tot mai evident, fără însă a degenera în spectacol public. Acum avem parte de coabitare, dar cifrele parlamentare arată, cel puţin deocamdată, o majoritate solidă. Având în vedere şi faptul că urmează aproape patru semestre neelectorale, ar fi timp ca partidele de guvernământ să-şi asume iniţiativa convocării unei mese rotunde în vederea unei reforme constituţionale, la care să participe opoziţia şi reprezentanţi ai societăţii civile. Dacă acest lucru nu se va întâmpla pentru că sunt mulţumiţi cu actualul cadru, e în regulă, nu avem ce comenta. Dacă, însă, ar vrea să o facă şi nu au curaj, e un semn că viaţa noastră publică s-a degradat în comparaţie cu 2003.