Un univers poetic inconfundabil

Un mare poet, Leonid Dimov (1926 – 1987), receptat de-a lungul anilor inegal şi capricios, are acum şansa unei excelente monografii, care ar putea marca o cotitură în destinul său postum: este vorba de cartea Luminiţei Corneanu, cu titlul Leonid Dimov. Un oniric în Turnul Babel (ed. Cartea românească). Cred că puţini sunt astăzi cei care mai ştiu ce a fost aşa numitul „grup oniric”. Lansând un fel de manifest în 1968, având în Dumitru Ţepeneag pe teoreticianul şi pe animatorul lor, „oniricii” îşi propuneau să continue şi în acelaşi timp să depăşească aventura suprarealistă (simplific, evident). Grupul e constituit de fapt din câţiva scriitori, dintre care se detaşează doi poeţi de prim rang – Emil Brumaru şi Leonid Dimov. Programul oniricilor intra, bineînţeles, în răspăr cu canoanele literaturii oficiale, chiar dacă ea se eliberase (de puţină vreme) de sub chingile funestului „realism socialist”. Deşi nu avea nici o veleitate de disidenţă politică, onirismul a părut politrucilor ideologici periculos, tocmai fiindcă schiţa o disidenţă estetică. Prin plecarea lui Dumitru Ţepeneag la Paris grupul ca atare îşi încheie scurta existenţă şi devine moment de istorie literară.

Episodul oniric a fost unul important în viaţa lui Leonid Dimov, alături de alte evenimente pe care Luminiţa Corneanu le reconstituie într-o pasionantă sinteză biografică. Aflăm astfel lucruri tulburătoare despre criza identitară a poetului (tatăl lui era evreu) şi despre prima lui dragoste. În 1948 îl descoperim colaborator la revista tineretului comunist Studentul român, unde publică articole despre… Miciurin şi Lîsenko, faimoşii impostori cărora propaganda stalinistă le conferise statut de genii… Momentul acesta de obedienţă „revoluţionară” e depăşit repede şi Dimov se mulţumeşte cu o slujbă acceptabilă, resemnându-se totodată să nu publice poezii, care ar fi fost cu totul distonante în contextul conformismului dezolant al epocii. Dar în 1957, după o beţie temeinică, urinează pe statuia lui Stalin de la intrarea în parcul Herăstrău, este arestat şi stă vreo două luni şi ceva la Jilava; episodul – intrat în folclorul bucureştean – rămâne, din fericire, fără alte urmări. „Dezgheţul” de după 1963-64 îi permite lui Dimov să intre în viaţa literară şi să publice primele volume. Dar cât de relativ a fost aşa-zisul „dezgheţ” rezultă (şi) din faptul că, în aprilie 1968, Securitatea îi deschide lui Dimov dosar de urmărire, motivarea fiind activitatea lui literară (şi asta, în plină „Primăvară de la Praga”!). Puţin mai târziu, în iunie, Securitatea instalează în apartamentul poetului „tehnică operativă”, adică aparate de ascultare (toate aceste date Luminiţa Corneanu le-a descoperit prin studierea arhivelor CNSAS). Dar absolut aiuritor e altceva: Securitatea îl înştiinţează pe Dimov că i-a montat în casă „tehnică operativă” şi îi oferă câteva dovezi palpabile în acest sens. Mă întreb care a fost ulterior comportamentul poetului: şi-a anunţat soţia, iar de atunci cei doi şi-au „controlat” în permanenţă vorbele? Şi-a prevenit prietenii care îi veneau în vizită? Oricum, din documentele pe care le-a studiat Luminiţa Corneanu reiese că Dimov a rămas sub supravegherea Securităţii până în 1986 (la un an înainte de moarte) şi că a „beneficiat” de atenţia celebrului Victor Achim, securistul care se ocupa la Bucureşti de Uniunea Scriitorilor.

Dar, fireşte, partea cea mai întinsă a cărţii este consacrată analizei operei dimoviene şi aici vreau să subliniez din nou calitatea deosebită a demersului tinerei cercetătoare. Avem mai întâi o imagine clară a poeticii lui Dimov şi apoi o definire pe cât de riguroasă pe atât de pertinentă a particularităţilor stilului. Cu mare fineţe este examinată teoria „lumilor autosuficiente”, cheie absolut necesară pentru înţelegerea universului poeziei dimoviene. Oricâtă preţuire are pentru poet, comentatoarea nu ocoleşte acuzaţiile de „manierism” care i s-au adus în mod repetat, după cum caută explicaţii pentru ceea ce unora li s-a părut verbozitate sau imagistică excesivă. Dar „plusurile” poeziei dimoviene sunt mult mai importante: muzicalitate, creare a efectului de surpriză, picturalitate, stăpânire suverană a prozodiei şi a formelor fixe, fantezie debordantă, asocieri acrobatice, inventivitate lexicală etc., etc. Un capitol cuprinzător descrie, volum după volum, întreaga operă dimoviană după care, în final, autoarea urmăreşte avatarurile receptării precum şi posteritatea lui Dimov. Unul din admiratorii săi necondiţionaţi a fost Emil Brumaru, iar peste ani i-a răspuns, la fel de entuziast, Mircea Cărtărescu. Acum, remarcabila carte a Luminiţei Corneanu vine nu doar ca un act de dreptate faţă de opera lui Dimov, ci şi ca o invitaţie, pentru cei neiniţiaţi, de a pătrunde într-un univers poetic inconfundabil, de genul lumii din Destin cu baobab: „În piaţa cu celebru nume şvab/ Creştea, până la cer, un baobab/ Cu fructe cât o casă, cu bodegi/ Şi trenuri de sidef iuţind prin crengi,/ Cu gări albastre-n care stam zâmbind/ La străvezii pahare cu absint/ Şi povesteam din viaţă, şi râdeam/ De peştii care ne priveau din geam”.