Un zâmbet înfrişocător

Ca tot utilizatorul experimentat de limbă română, fiica mea de patru ani a prins din zbor cuvântul înfricoşător, pe care îl rosteşte cu o încântătoare graţie: înfrişocător. Nu-i corectez, încă, amuzanta metateză. Are copilul timp şi prilej să înveţe că nu tot ce zboară se mănâncă!

Printr-un curios exerciţiu analitic, mintea mea, rebelă fără cauză, a acceptat forma „înfrişocător” ca un amestec optim între „înfricoşător” şi „şocant”. Orice lucru înfricoşător şi şocant e înfrişocător. Copilul are, deci, dreptate şi nu e cazul să desluşim, în acest colţ de pagină, misterele etimologiei populare.

În plus, „înfrişocător” mă distrează teribil pentru că îmi aduce aminte de un mesaj trăsnit, pe care îl redau ca atare, cu speranţa că simpatica babilonie va fi pricepută de cititorii cunoscători de limbă engleză: „Fi yuo cna raed tihs, yuo hvae a sgtrane mnid too. Cna yuo raed tihs? Olny 55% of plepoe can. i cdnuolt blveiee taht I cluod aulaclty uesdnatnrd waht I was rdanieg. The phaonmneal pweor of the hmuan mnid, aoccdrnig to a rscheearch at Cmabrigde Uinervtisy, it dseno’t mtaetr in waht oerdr the ltteres in a wrod are, the olny iproamtnt tihng is taht the frsit and lsat ltteer be in the rghit pclae. The rset can be a taotl mses and you cn sitll raed it whotuit a pboerlm. Tihs is bcuseae the huamn mnid deos not raed ervey lteter by istlef, but the wrod as a wlohe. Azanmig huh? yaeh and I awlyas tghuhot slpeling was ipmorantt! if you can raed tihs forwrad it.”

Să revenim la înfrişocător. Din pricini obscure, simpaticul adjectiv a declanşat deunăzi un neaşteptat efect de madlenă.

Se făcea că eram în şcoala primară. În dimineaţa grea şi tulbure a zilei care abia se iţise, la ora când nici măcar babele evlavioase nu îndrăznesc să-şi facă cruce, tovarăşa învăţătoare zâmbea şi vorbea. Hermeneutizam o operă literară complicată, Dimineaţa, cu autor anonim, totuşi celebru, din moment ce figura în abecedar. Textul, caligrafiat igienic, suna astfel: „Cu săpun mă spăl/ Şi cu apă rece/ Peste faţa toată/ Mult clăbuc îmi trece// Şi ce dacă somnul/ Nu vrea ca să plece?/Eu, dacă mă spăl,/ Sunt vioi cât zece.” Colegul meu de bancă, viitorul tovarăş Pârvulescu, moţăia ca un sfinx şi mărturisesc că nici je-ul meu nu se simţea prea sigur pe liniuţe şi bastonaşe. Eram covârşiţi, pentru a câta oară?, de clipa fatală când id-ul nu voia să înveţe carte.

În acel groaznic moment de asediu al inconştientului, de pe cele mai înalte piscuri ale peretului mat şi rece ca un ochi de peşte congelat, se pogorî asupra noastră o privire înţelegătoare, generoasă şi binevoitoare. Era Tovarăşul, prins, încă, într-o ureche. Fotografia biauriculară nu intrase în dotarea standard a sălii noastre de clasă. În raport cu atmosfera apăsătoare şi somnolentă a lecţiei, tabloul aurit emana o nefirească seninătate. Era ca o zi de vară în tenebrele de gheaţă ale iernii polare.

Din portretul luminos al tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedintele Republicii Socialiste România, comandant suprem al forţelor armate, izvora un zâmbet inconturnabil. Încremenite într-un zdrobitor exemplu de omniscienţă, încredere şi optimism, buzele bilateral dezvoltate ale genialului conducător – nişte buze groase, cu pedigri muncitoresc – ne îndemnau muţeşte să depunem cele mai neprecupeţite eforturi pentru a deveni fii de nădejde ai ţării, pe atunci o ţară mare, frumoasă şi bogată, cu locuitori harnici şi pricepuţi.

Sub forţa irezistibilă a privirii hipnotice şi sub impactul covârşitor al zâmbetului dătător de curaj, ignarul tovarăş Pârvulescu se scutură mândru de somn, se ridică în picioare şi începu, cu un zâmbet prezidenţial, să silabisească savant: „Cu-cu! Ni-na… Ni-cu… nu-ca… Mi-ca… ca-na… A-na”. Apoi se trezi.

Clasa a îngheţat. Şocată de reacţia micului şoim al patriei, tovarăşa învăţătoare l-a pocnit pe impertinentul somnambul şi l-a uşuit afară. Da, pe atunci copiii erau atent îndrumaţi în viaţă! Înfricoşat, bietul Pârvulescu, cu obrazul înroşit de palma euristică a tovarăşei, cu privirea ceţoasă şi încleiată în zâmbetul tutelar al Tovarăşului, s-a strecurat printre bănci şi dus a fost. Tocmai asistasem la o scenă înfri-şocătoare.

În acea epocă de aur a alfabetizării pentru toţi mi-a încolţit în minte gândul otrăvit că nu-i prea bine să te încrezi în zâmbete. Când cineva, un Escu, îţi zâmbeşte cu un aer şubugăţ, binevoitor şi încurajator e de rău spre foarte rău, pentru că zâmbetul de rău augur se ţine ca râia de omul superstiţios.

Anii au trecut. În zâmbete de preşedinţi şi de guvernanţi au crescut şi au murit ogoare, fabrici şi uzine, în zâmbete de fii ai patriei s-au dus şi se tot duc pe apa sâmbetei reformele şi tot dintr-un zâmbet s-a născut şi a crescut corupţia. De câte ori deschidem televizoarele, lumea-i numai un zâmbet. Zâmbesc şăgalnic spicheriţele ori de câte ori vestesc suferinţa, sărăcia şi moartea. Zâmbesc profesionist manipulatorii şi moderatorii de talkshow-uri, zâmbesc cu subînţeles oamenii de casă, analiştii şi comentarii şi zâmbesc într-una politicienii, fie că-s opincă, fie că-s vlădică.

Trăim într-o ţară dusă pe copca unui zâmbet larg şi încremenit în etern. E ca-n Surâsul Hiroshimei, de Eugen Jebeleanu: „Ce ceaţă deasă, vai, ce ceaţă deasă/ Nu mai cunoaştem drumul către casă (…)// Ce ceaţă deasă, vai, ce ceaţă mare/ Unde-i cărarea, doamna-nvăţătoare ? (…)//Şi suntem goi, şi ne cuprinde teama./ Unde e tata?/ Unde e mama?”. E clar că fiica mea nu va afla nimic despre această poezie înfrişocătoare. Pe cuvânt de pionier!