Unde suntem şi de ce. România post-sovietică

Mai trebuie să înţelegem că la momentul intrării în zona sovietică România era o ţară foarte slab urbanizată, cu un grad ridicat de analfabetism, cu 80% din forţa de muncă prinsă în agricultură (deci cu un grad scăzut de industrializare) şi cu un nivel uriaş al inegalităţii sociale.

Pe scurt, România pre-sovietică avea toate trăsăturile unei ţări din lumea a treia. (Pentru asta, fireşte, trebuie să „mulţumim” elitelor politice româneşti dintre 1850 şi 1948, dar asta e o altă discuţie). În plus, România pre-sovietică era un stat relativ tânăr, construit pe naţionalism etnic ca valoare identitară centrală.

Trăsăturile pre-sovietice ale României explică specificul regimului sovietic, adică dau diferenţa specifică faţă de alte regimuri sovietice, precum cel cehoslovac, iugoslav sau maghiar, de exemplu.

România a atins o rată de urbanizare de 50% abia în 1989. Populaţia ocupată în industrie şi construcţii o depăşeşte pe cea ocupată în agricultură abia în 1980. (În 1970, populaţia ocupată în agricultură era aproximativ egală cu cea ocupată în industrie şi construcţii plus cea ocupată în servicii.)

Asta înseamnă că tranziţia de la societatea agrară la cea industrială s-a încheiat în România abia în ultima parte a secolului al XX-lea (în anii ’80). În statele occidentale, tranziţia asta s-a încheiat fie la sfârşitul secolului al XIX-lea, fie cel târziu până prin 1920-1930, deci cu cel puţin 60 de ani înaintea României.

La noi, tranziţia către societatea industrială fiind încheiată extrem de curând, ea nu e încă propriu-zis consolidată. Din cauza sărăciei şi a politicilor publice proaste, care mai mult împiedică consolidarea asta decât s-o susţină, practicile şi credinţele specifice societăţii agrare sunt încă des întâlnite – inclusiv în mediul urban, şi inclusiv în rândul persoanelor cu educaţie superioară.

Asta explică, printre altele, de ce avem partidele pe care le avem (indiferent de orientarea stânga-dreapta), firmele pe care le avem sau elitele culturale pe care le avem. Organizaţiile româneşti – fie ele partide (inclusiv cele noi), ministere, spitale sau firme – funcţionează încă după modelul cultural al obştii săteşti (personalizare şi reţele clientelare) şi al ierarhiilor economiei rurale (vezi relaţia boier-slugă).

Partea proastă nu e că România încă nu şi-a consolidat tranziţia la societatea modernă (urbană şi industrială): rata urbanizării a crescut cu doar 4 puncte procentuale în ultimii 30 de ani, analfabetismul propriu-zis a reînceput să apară, analfabetismul funcţional face ravagii, ponderea celor cu educaţie superioară în rândul populaţiei generale este încă foarte mică (15% în România în 2015, versus 34% în Suedia în acelaşi an, de exemplu) şamd.

Partea cu adevărat proastă e că în perioada în care România îşi încheia tranziţia de la societatea agrară la cea industrială Occidentul îşi încheia deja tranziţia spre societatea post-industrială – iar acum a făcut deja paşi importanţi către societatea bazată pe cunoaştere.

Iar o societate construită pe o economie bazată pe cunoaştere are nevoie de un grad de urbanizare încă şi mai ridicat decât cel al societăţii industriale şi post-industriale, de eradicarea analfabetismului funcţional şi de un procent al celor cu educaţie superioară de minim 25-30% – plus de alfabetizare digitală şi de internalizare masivă a valorilor şi practicilor propriu-zis urbane.

Adică degeaba am reuşit şi noi, în fine, să încheiem cumva tranziţia către societatea modernă. Până să facem noi asta, lumea s-a mutat deja în altă parte.

Nu, nu suntem o colonie, aşa cum urlă trist extrema dreaptă şi extrema stângă de la noi de azi. Suntem doar victimele propriei noastre înapoieri – a incapacităţii de a încheia tranziţia de la societatea agrară la cea industrială măcar cu 50 de ani mai devreme – şi, azi, a incapacităţii culturale (în sens larg) de a porni tranziţia către o societate construită pe o economie bazată pe cunoaştere.

Suntem fix acolo unde sunt minţile noastre şi tipul de cultură socială pe care l-am internalizat – şi nimeni din afară nu e vinovat pentru asta.

În al treilea rând, trebuie să înţelegem că între 1990 şi 2000 România a fost o ţară post-sovietică tipică. Capitalul privat local se formează prin distribuirea cu dedicaţie a unor bucăţi din zona industrială, agricolă sau de servicii create în timpul regimului sovietic.

Cu alte cuvinte, România post-sovietică adoptă modelul oligarhic de tranziţie la capitalism, model pe care îl vedem reprodus fără excepţie în toată zona ex-sovietică. Personaje ca Patriciu, Vântu, Ţiriac, Adamescu, Triţă Făniţă, Oprea (pseudo-generalul) şi aşa mai departe sunt echivalentul românesc al oligarhilor ruşi, ucraineni sau georgieni, de exemplu.

După 2000 începem să intrăm într-o lume post-post-sovietică, mai ales prin pregătirile de integrare în Uniunea Europeană. Cu toate astea, dimensiunea post-sovietică rămâne în continuare importantă şi influentă. Apariţia noului val de oligarhi, de tipul lui Sebastian Ghiţă, şi a noului val de naţionalism şi de euro-scepticism arată foarte bine lucrul ăsta.

În plus, regimul post-sovietic are, prin PSD, o reprezentare politică solidă, constantă şi coerentă. Prin contrast, zona post-post-sovietică nu are încă niciun fel de reprezentare politică. 

Sorin Cucerai este traducător şi publicist