Unicul trofeu, Sevilla 1986

În această săptămână, s-au aniversat 29 de ani de la performanţa din 1986, câştigarea Cupei Campionilor Europeni de către echipa de fotbal Steaua Bucureşti, după acel memorabil meci de pe stadionul “Ramon Sanchez Pizjuan” din Sevilla, pe care portarul de atunci Helmuth Duckadam a reuşit să forţeze intrarea în Cartea Recordurilor.

În vârtejul patimilor mereu nestinse ale fotbalului de azi, poate că noi toţi microbiştii, fie ei dinamovişti, rapidişti, craiovişti sau cesemesişti suntem tentaţi să ne întrebăm de ce ne interesează amintirea unei performanţe steliste. Fiecare cu performanţa lui: Craiova maxima cu Bordeaux şi Kaiserlautern, UTA cu Feyenoord, Timişoara cu Celtic şi Atletico, Dinamo cu Hamburg şi aşa mai departe până la Unirea Urziceni şi FC Vaslui. Performanţele care interesează sau cel puţin trebuie să intereseze pe toată lumea sunt cele ale echipei naţionale şi nu degeaba jucătorii care au făcut sfertul de finală în 1994 la San Francisco sunt numiţi “generaţia de aur”. Însă steliştii au dreptate când susţin că performanţa lor din 1986 este cea mai mare din istoria fotbalului românesc, fiind vorba de un TROFEU şi nu orice trofeu, ci cel mai important trofeu european de club. Şi tocmai de trofee duce lipsă fotbalul românesc, dacă facem abstracţie de Cupe Balcanice, Cupe ale Prieteniei Româno-Iugoslave, sau trofeul Hassan al-nu-ştiu-câtelea sau al Şahinşahului Iranului. Ca performanţe de naţională, mai toţi vecinii şi apropiaţii noştri au cel puţin o clasare peste reprezentativa noastră în 1994: bulgarii lui Hristo au ajuns atunci în semifinale, turcii au făcut finală mică de mondial, grecii au devenit stăpânii europeni, despre cehi, unguri, ruşi sau sârbi n-avem ce discuta. Dar noi avem un singur lucru cu care închidem gura la toţi: am avut prima echipă est-europeană care a pus mâna pe cel mai râvnit trofeu european. Din 1968 şi până acum numai “Zvezda” din Belgrad a reuşit o asemenea ispravă şi nici n-o s-o reuşească nimeni, întrucât între CCE de atunci şi Liga Campionilor de astăzi este o diferenţă ca de la cer la pământ. Iată deci că, indiferent de simpatiile sau antipatiile noastre, trebuie să respectăm trofeul de la Sevilla, fiindcă este UNICUL trofeu, al României, nu al Stelei.

La aproape 30 de ani de la petrecerea ei, performanţa stelistă de la Sevilla, merită evocată nu numai pentru unicitatea ei, ci pentru că a fost realmente un MIRACOL. Steaua din 1986, condusă de Imre (Emeric) Jenei şi Anghel Puiu Iordănescu nu a fost, ca lot, cea mai valoroasă echipă de club din istoria fotbalului românesc. Am putea spune că era o echipă în formare, în construcţie chiar, în care, edificiul creionat de Halagian era retuşat de noii antrenori.

Steaua revenea în CCE după o perioadă lungă de dominaţie internă craiovo-dinamovistă şi au revenit cu un succes final neverosimil, chiar dacă se poarte vorbi de un traseu primit cu generozitate de la sorţi. În competiţie, nu au fost numai Kuusysi Lahti, Anderlecht sau palida Barcelonă a lui Terry Venables, ci şi Juventus, Porto ori Bayern München, echipe de mare clasă la vremea aceea. În privinţa anonimei trupe bucureştene, mulţi jucători au prins naţionala la ora aceea, însă singurul titular cert era experimentatul Bölöni. Lăcătuş era rezerva lui Gabor, Belodedici se uita cu jind la Costică Ştefănescu, iar Piţurcă era a treia soluţie după Cămătaru şi Coraş. Iar Helmuth Duckadam, a dispărut de pe scenă imediat după momentul său de apogeu, ţesându-se legende peste legende!

Steaua 1989, zdrobită în finala de la Barcelona de AC Milan, a fost net superioară precedentei, pentru că îl mai avea şi pe Hagi, pe lângă un Lăcătuş în creştere. Dinamo din 1990 (cu Lupescu, Sabău, Mateuţ, Răducioiu şi mulţi alţii), semifinalistă a Cupei Cupelor, avea mai multe karate în vestiar decât ambele “Stele” pomenite. Dar tocmai de aceasta Sevilla 1986 este un miracol: trofeul, unicul trofeu al fotbalului românesc a revenit lui Bumbescu, Bălan, Majearu etc.

Episodul Sevilla 1986 reprezintă una dintre explicaţiile posibile pentru că fotbalul este cel mai răspândit şi mai iubit sport din lume. Alături de SUA – Anglia 1950, sau de titlul continental al Greciei din 2004, sau – dacă vreţi – de Germania – Brazilia 7-1 în 2014. Cel puţin în materie de Cupe Europene, nu există minune mai mare decât cea produsă de nişte fotbalişti cvasi-anonimi cu aproape trei decenii în urmă.