Caută 
1 MIN
Nu suntem noi aceia ce credem că suntem deştepţi, că avem în Iaşi o imensă avere ascunsă în resursa umană, că avem o forţă excepţională de inovaţie, încă anemic utilizată din păcate în zonele de interes secundar?!
O entitate economică, hai să ne referim aici la Iaşi, se dezvoltă, creşte, se îmbogăţeşte printr-o aritmetică simplă: între banii intraţi şi cheltuiţi în oraşşi banii ieşiţi şi cheltuiţi în afara oraşului, între exportul de servicii şi produse şi importul de servicii şi produse trebuie să existe un excedent, un surplus de capital capabil să menţină, într-o viteză superioară, angrenajul economiei locale. Pe această imagine banul nu este, cum am fi tentaţi să credem, benzina, ci uleiul pentru motor. Prin urmare atragerea şi reţinerea banilor în economia locală e politica financiară eficace, capabilă să asigure bunăstare, strălucire Iaşului. Economia urbană nu e specialitatea mea. De altfel nici nu cred că în administraţie au apărut astfel de specialişti, alţii decât aceia care învaţă experimentând pe spinarea comunităţilor locale. Dar principiile sunt simple. Uşor de priceput, de rezolvat de oricine este interesat. Se poate imagina o strategie de dezvoltare doar prin conştientizarea, structurarea, optimizarea acestui mecanism. Ea se constiuie într-un set de politici capabile să răspundă la întrebarea: cum să faci să atragi, în toate modalităţile posibile, capital în fosta capitală a Moldovei istorice?
Este evident că în Iaşi sunt mulţi actori economici care urmăresc acest lucru. Între ei, în ultima vreme se remarcă Primăria. Prin ea, atragerea şi cheltuirea de bani europeni este o realitate. Faptul că ar fi putut fi mai mulţi, prin proiecte mai mari sau mai aprofundate, vezi cazul pietonalului Ştefan cel Mare şi Sfânt, este o altă realitate. Dar proiectele de amploare, de calitate, sunt o lipsă cronică pentru întreaga societate românească. De aceea, nu voi fi eu negatorul succeselor administraţiei în beneficiul comunităţii. În plus, orice proiect, oricât de bun ar fi, este întotdeauna optimizabil în indicatorii de bază şi uşor, foarte uşor de criticat. Şi aceasta e o trăsătură de caracter de-a dreptul românească. Dacă unul spune, sau face ceva, îndată apare duzina de critici. Nu orice fel de critică. Vorbe grele aruncate în vânt ca obuzele după vrăbii!
Problema pusă în discuţie e de altă natură. Dacă dezvoltarea reală a oraşului se fundamentează pe atragerea de capital, există oare un mecanism de coordonare, de corelare a capabilităţilor actorilor economici implicaţi, sau posibil a fi implicaţi, astfel încât fenomenul să se desfăşoare prin atingerea unor ţinte comune, iar nu la întâmplare ca în momentul de faţă? Întrebarea e retorică. Ca asemenea politici să existe, sunt necesare transparenţa şi convergenţa proiectelor între instituţiile publice, private şi grupul oamenilor de afaceri. Ori aşa ceva, în România în general, şi în Iaşi în special,e o imposibilitate. Nu numai din cauza circulaţiei bezmetice a banilor de la alb la negru şi invers, trecând prin toate nuanţele de gri. Cu alte cuvinte, trişează fiecare cât permit conjuncturile legale. Dar şi din cauza liderilor fiecărei organizaţii în parte. Cum să accepte, oricare dintre ei, un parteneriat fără a-şi dori şefia supremă? Nu trăim noi într-o democraţie orientalizată de secole, unde plocoanele şi ploconeala, dar şi dulceaţa de a le primi de pe un scaun cât mai sus pus, fac din scaunul respectiv o atracţie irezistibilă pentru care merită să faci orice? Aşa încât, la întrebarea: ar putea, împreună, liderii politici, economici şi administrativi, să lucreze la un mare şi unic proiect de salvare a Iaşului, răspunsul vine instantaneu, pe negândite: e absolut imposibil.
Cu toate acestea, singura şansă a Iaşului de a reintra în parametrii de performanţă pierduţi în ultimii douăzeci şi trei de ani, sunt asemenea politici comunitare, megaproiectele conjugate, susţinute de cei mai importanţi sau toţi actorii economici din oraş. Şi nu suntem puţini, am mai spus-o şi cu altă ocazie. Aglomeraţia Iaşi e mult mai numeroasă decât aglomeraţia Strasbourg, haidem s-o facem să nu fie degeaba!. (Adică, vorba aceea, mulţi şi …)
Modele sunt în lume câte vrei. Condiţia necesară e să resimţim ca negativă, dramatică starea de încetineală sau de regres a economiei ieşene, să ne adunăm inteligenţele (elitele!!!) la masa rotundă, să identificăm soluţiile şi să le dăm viaţă. Nu suntem noi aceia ce credem că suntem deştepţi, că avem în Iaşi o imensă avere ascunsă în resursa umană, că avem o forţă excepţională de inovaţie, încă anemic utilizată din păcate în zonele de interes secundar?! Ar trebui să avem ambiţia, ba chiar bunul simţ s-o demonstrăm… Iacătă mai jos, un model evreiesc adaptabil aspiraţiilor noastre.
Cu multe zeci de ani în urmă, un mare industriaş evreu din Statele Unite, s-a prezentat la guvernul din Ierusalim cu un proiect, aşa cum vom vedea, generos şi pentru el, şi pentru evreii deştepţi, dar şi pentru statul Israel. Pe un teren vast şi sterp din nordul Galileii, concesionat gratis de la stat, a realizat un parc industrial. A început prin construirea unei unităţi industriale de top, din afacerile personale, prin realizarea unui centru logistic de analiză şi susţinere a proiectelor de afaceri evreieşti şi prin construirea de spaţii de producţie modulate, închiriabile. Scopul? Orice evreu, din orice colţ al lumii, cu o ideie de afacere transformabilă în proiect, vizând realizarea unui produs cu şanse de a fi vândut în proporţie de peste 80 % la export, depune proiectul în parcul Tefel. Acolo e analizat şi dezbătut cu rigoare în contextul economic mondial. Dacă e acceptat, “Tefel“ face un contract pe cinci ani cu autorul proiectului, pe următoarea schemă financiară: anul unu – chirie zero. Anul doi – chirie 50 %. Anul trei – chirie 100 %. Anul patru – chirie 150 %. Iar în ultimul an chiria e de 200 %. În acest timp, autorul proiectului are la dispoziţie bani, tehnologie şi spaţiu pentru realizarea produsului respectiv. După cinci ani, dacă noua afacere e consolidată, primeşte un teren în parc pentru propria investiţie. În scurt timp s-a dezvoltat o frumuseţe de parc industrial unde productivitatea, eficienţa şi arta sunt la ele acasă. Rata de succes: din zece proiecte analizate şi acceptate, opt se dezvoltă, iar două falimentează. Printr-o investiţie privată, cu ajutorul administraţiei centrale, dar şi locale, s-a obţinut o zonă industrială de top, unde este valorificată exclusiv inteligenţa naţională.
Întrebarea următoare e firească: de ce n-am putea imagina şi apoi realiza la Iaşi ceva similar? Numai pentru că suntem români şi, în locul unor acţiuni hotărâte ne resemnăm cu voia sorţii? Părerea mea e că trebuie să luăm o decizie. Ori suntem cetate universitară, capitală culturală, oraş al inteligenţelor şi al inspiraţiei, şi cu o viziune similară cu aceea din Galileia e posibilă. Iaşul ar izbândi astfel prin forţe proprii la nivel naţional şi internaţional. Ori nu suntem decât anonimi ascunşi după imaginile prăfuite ale istoriei… În acest al doilea caz orice vorbărie este ca un butoi din care vinul vechi s-a băut demult şi au rămas doar doagele hodorogite.
Ioan Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale, a fost arhitect-şef al Iaşului
