Vacanţe

Am citit în ultima vreme mai multe articole pe tema vacanţelor, articole care, de regulă, pun faţă în faţă vacanţele de ieri (adică de dinainte de 1989) şi vacanţele de astăzi. E interesant de constatat cum funcţionează şi aici perspectiva care privilegiază trecutul în timp ce privirea critică se exercită cu precădere asupra prezentului. Unii tranşează dezbaterea şi afirmă peremptoriu că înainte vacanţele erau la îndemâna tuturor pe când acum au devenit un lux. Ca şi alte clişee din seria „înainte era mai bine”, nici acesta nu rezistă unui examen serios.

O tânără stabilită de ceva vreme în Canada, doctorandă în sociologie şi care face cercetări şi în România, mi-a solicitat recent o discuţie despre modul în care îşi petreceau vacanţele intelectualii în România comunistă (subiectul, dacă am reţinut bine, unuia din capitolele tezei de doctorat). Din capul locului tânăra a ţinut să-şi precizeze viziunea asupra comunismului autohton: este evident, mi-a spus ea în esenţă, că perioada ceauşistă nu poate fi considerată un regim totalitar, iată, drept dovadă, intelectualii se duceau, în deplină libertate, să-şi petreacă vacanţele la 2 Mai. Naivitatea „argumentului” m-a descumpănit pentru moment şi a trebuit să fac oarecare efort pentru a-i arăta doctorandei că vacanţele la 2 Mai, la Mamaia, la Agapia sau în Apuseni nu umanizau în nici un fel un regim fundamental odios. Personal, n-am fost niciodată la 2 Mai (lucru pe care îl regret), ştiu însă – ca toată lumea – că acolo se constituise un fel de spaţiu „protejat”, unde stăteau alături vârfuri ale intelectualităţii şi personaje emblematice ale boemei artistice. Nu era nici acolo un loc paradiziac: doctoranda studiase documente la CNSAS şi descoperise că, în acea comunitate ce părea atât de unită, erau infiltraţi informatori ai Securităţii care îşi făceau datoria cu mult zel…

Cei din generaţia mea au, cu siguranţă, o imagine mai trandafirie despre vacanţele de odinioară întrucât ele sunt legate, indisolubil, de anii tinereţii. Mulţi erau dispuşi să treacă cu vederea neajunsurile care, an după an, deveneau tot mai supărătoare. Mâncarea începuse să fie o problemă şi, dacă aveai copii, excursiile se transformau într-o aventură. Îmi amintesc că, spre sfârşitul anilor ’70, aflându-ne în Maramureş ne-am oprit la Sighet unde am găsit locuri doar la un hotel decrepit, de o mizerie dezgustătoare. A doua zi dimineaţa ne-a fost imposibil să luăm un mic dejun decent, un singur bufet „servea” mâncare şi ne-a oferit nişte ochiuri greţoase, plutind în grăsime. În anii ’80, o mare problemă a devenit (şi) benzina: fiind raţionalizată, trebuia să-ţi faci (stând la nişte cozi infernale!) din timpul anului, pentru vară, rezerve şi să cari cu tine canistre în portbagaj (simt şi acum în gură gustul oribil al benzinei, fiindcă preţiosul lichid trebuia „tras” din canistre, operaţie altfel simplă, dar pe care nu reuşisem să o stăpânesc cum trebuie). La mare, benzina se dădea „la liber” numai că se găsea doar din când în când, aşa că nu o dată, aflându-ne pe plajă, auzeai pe cineva dând semnalul: „au adus benzină!” şi ne repezeam la staţie, într-o cursă contra-cronometru, să facem plinul. Nu cred nici că familiile care mergeau în concediu „prin sindicat” se simţeau prea grozav atunci când făceau coadă la restaurantul hotelului (pentru eterna friptură la tavă) şi mâncau „pe serii”: seria întâi, seria a doua etc. Inconveniente minore? N-aş zice, pentru că ne umbreau zilele de vacanţă şi ne uzau nervos. Să adaug că, pentru marea majoritate a românilor, o călătorie în Occident avea toate şansele să rămână un vis neîmplinit.

Sunt perfect conştient că astăzi motivele de nemulţumire nu lipsesc. Cum să nu ne revolte starea jalnică în care au ajuns staţiuni superbe, precum Băile Herculane, victime ale indolenţei asasine a guvernelor succesive şi ale lăcomiei unor (falşi) investitori veroşi? Se menţine, apoi, întârzierea faţă de ţările dezvoltate: am fost surprins să aflu, dintr-o recentă statistică, procentul foarte ridicat al românilor care n-au văzut niciodată marea şi care nu-şi permit să plece în vacanţă. Pe de altă parte, progresele nu sunt mai puţin vizibile. Nu există zonă turistică în care să nu fi apărut pensiuni primitoare. Şoselele către litoral şi către Valea Prahovei sunt suprasaturate. Am trecut în extrema cealaltă, acum ne plângem că ne târâm cu 10 kilometri la oră şi că nu găsim locuri de parcare. Călătorim fără viză în Uniunea Europeană, agenţiile se întrec în oferte promoţionale, în extra-sezon există preţuri avantajoase pentru „seniori” ş.a.m.d. Ne-ar mai trebui un plus de civilizaţie care să ne ajute să eliminăm tirania zgomotului şi a muzicilor date la maximum, să stopăm ofensiva prostului gust simbolizat de carnavalul grotesc al lui Mazăre. Când vezi circul pe care îl organizează la Mamaia acest penibil personaj îi înţelegi şi mai bine pe cei care au nostalgia verilor de la 2 Mai.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Al. I. Cuza”, critic literar şi scriitor