Variaţiuni şi tatuaje lirice scrijelite pe Ţeasta uşor fumegândă a lui Eugen Suciu

În volumul Ţeasta(volum apărut la Ed. Tracus Arte, în 2013) pulpele femeilor poetului Eugen Suciu luminează ca nişte neoane, pâlpâind printre arome şi ticuri, pendulând între afirmaţie şi negaţie, între aduceri aminte şi uitare; ploaia urcată pe acoperiş mestecă nervii caselor, întinzându-le ca pe nişte rufe proaspăt spălate în bucătărie pe sârmele de înaltă tensiune, pe care stau cocoţaţi motani albaştri şi mici păsări călătoare, în timp ce ferestrele se pliază asemenea unor piei proaspăt jupuite; pe alei vor fi scrijelite cu unghia, dar şi cu briceagul, ca într-un palimpsest, cuvintele unor stări difuze. Soarele scăpat din frâu, în loc să necheze, luând-o în galop pe calea ferată, se îneacă în propria-i tuse. În nici o casă poetul nu „se simte acasă”. Locuind „într-un cuvânt/ căruia nu-i dă de capăt”, el „trăieşte prea mult înăuntru/ alteori,/ prea mult în afară”, de aceea, aprinzându-şi trabucul tăiat în două, o parte pentru nervi, cealaltă pentru apatie, îl putem întrezări ieşind seara din sinele său – o siluetă lungă, purtând pe ţeasta rasă o pălărie colonială, cu „buzunarele burduşite cu vrăbii”, „la portiţă/ pentru a vedea pe unde mai umblă/ moartea sa”. Viitorul îi apare asemenea unui copac pe care tăietorii l-au făcut bucăţi-bucăţele, sprijinind stivele de lemne frumos clădite de peretele magaziei. Grămăjoare aurii de rumeguş, ca nişte cuiburi, ornaţi de fulgi de zăpadă, se îngrămădesc, la rădăcinile arborelui împlântate în mâzgă. Din ele copiii rătăciţi în trecut îşi vor face statuete şi măşti pentru vremea când „ochii o să fie mult mai bătrâni decât inima”. Atunci pielea o să se evapore de pe trup, răsucindu-se în aer ca o foiţă subţire de hârtie într-o scrumieră plină de mucuri umede şi dureri pe jumătate stinse: „Pe cerul de octombrie/ stoluri de grauri/ sunt o cicatrice-n mişcare/ şi sângele ei conştiincios orbecăie conştiincios/ hrănit de foşnetul sălciilor/ se converteşte într-un defect de vorbire”, acolo unde „perfecţiunea ironică a umbrei”, cu „toate tabieturile şi apucăturile ei metafizice” înaintează prin somn, cu tălpile goale, pe „cuţitul de pâine”, privind cele 3-4 vrăbii rătăcite în piersic şi 5-6 în sălcii, pe care Isus le prinde în palmele sale goale şi le aruncă în aer, zicând ca pentru sine: „Priviţi păsările cerului: ele nu seamănă, nu seceră, nici nu adună în hambar, iar Tatăl vostru ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi mult mai de preţ decât ele?! Cine dintre voi, oricât s-ar strădui, poate să adauge câtuşi de puţin la durata vieţii sale? Iar pentru îmbrăcăminte de ce vă îngrijoraţi? Priviţi cum cresc crinii de pe câmp: nu trudesc şi nu ţes. Totuşi vă spun că nici Solomon, în toată măreţia lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Aşadar, dacă Dumnezeu îmbracă astfel iarba de pe câmp, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, cu cât mai mult pe voi, oameni cu puţină credinţă?” Păsările cerului ciripesc acum în buzunarele poetului, amestecându-se cu mărunţişul şi firimiturile de pâine rămase de la Cina cea de taină. Timpul trece „între complicitate şi zbor”, „frica naşte halucinaţii”, strecurându-se printre degetele aprinse „ca nişte luminări/ pe creasta dealului”, mâinile sunt reci, picioarele aşijderea, iar „alfabetele (presupun, n.n.) pline de tainice însemne ard”. Din cenuşa lor vor fi construite viitoarele poeme în care ”întunericul se va desprinde de pe os”, iar ”dimineaţa înfigându-se ca o gheară-n stomac” va face să se închege singurătatea născută la marginea patului.

Scriind despre cartea lui Eugen Suciu, despre universul său imagistic, am simţit nevoia să marşez pe marginea poeziilor pe care le-am parcurs, apelând nu la un instrumentar critic, pentru a-i putea descifra mesajul liric, printr-un demers didacticist rigid, ci am apelat la propria mea imaginaţie, plecând de la anumite sintagme şi metafore pe care le-am decupat din context, ţesând în jurul lor o pânză de păianjen, tocmai pentru a le putea privi din mai multe unghiuri şi a le putea mai lesne înţelege. Scopul demersului meu a fost acela de-a găsi în poezia lui Eugen Suciu imagini cât mai sugestive şi a percepe cât mai bine starea sa. N-a fost un exerciţiu simplu, dimpotrivă, fantazând pe marginea poeziilor sale, am simţit adevărul şi sensul pe care încercam să le surprind, prin intuiţie, îmi alunecă printre degete, iar eu rămân singur în bătaia unui vânt ce nu poate fi captat de nici o plasă şi asta fiindcă atunci când încerci să ţintuieşti pe coala de hârtie „cuvintele sale cândva pertinente/ traversează ploaia/ şi se înmormântează singure în ploaia unui oraş// altele scormonind prin dantele/ şi prin mirosul de pere/ în balcoanele mute/ uitate în iederă”. Iată însă şi soluţia pe care ne-o dă însuşi Eugen Suciu pentru ieşirea din impas. Trebuie să lăsăm cuvintele în pace, la locul lor, şi să căutăm, călăuzindu-ne după un alt simţ, fumigaţiile „unui opiu tăcut”, ce ne va deschide sufletele spre „rănile viitoare” ale conştiinţei, pe care le vom putea culege în palme. Numai atunci „aburul alcoolurilor intrate în panică” şi „umbrele distilate în aşteptare” vor înţelege „oftatul unui ecou” rătăcit „în scaieţii imponderabili” de natură trakliană, înlocuind „muzica cu mirosul şi cu atingerea”, renunţând la „geometria înfundată în silabe”, pentru a putea rezona cu „locul cel mai singur din lume”: inima celorlalţi. Născute în lumea alcoolurilor tari şi a fumului exotic al havanelor savurate într-o stare de prostraţie, scurtele viziuni lirice ale lui Eugen Suciu poartă amprenta stărilor psihice şi a atmosferei care le-au dat naştere. Descoperim în poezia sa mai multe planuri: unul apropiat, fragmentat, încorporând în interiorul său geometria unor chipuri aflate în descompunere. Unul îndepărtat: în interiorul căruia se întrezăresc fulguraţiile unor peisaje campestre, ce ne aduc aminte de hoinărelile rimbaldiene sau din trăirile lui Trakl. Şi în fine, un al treilea strat, o a treia perspectivă: cea interioară, dominată de imaginile transfigurate ale celorlalte două, unde „cifrele infectate cu ultimele întâmplări” şi „cheaguri de umbre” se întorc asemenea unor firimituri de ecouri „brodate de rugăciuni”, creând o stare de nelinişte străbătută de „schismele tăcute” ale „unui asfinţit criminal”. Plecând de aici, arta sa poetică poate fi decriptată pornind de la acestor versuri: „Viaţa din interiorul distanţelor mari/ evocată de abacul stăncuţelor pe gheţar/ lumină şi cioburi de muzică/ răspândite-n zăpadă.”

Parcimonios cu sine însuşi, Eugen Suciu pare să-şi fi însuşit lecţia estetică, şi morală, mazilesciană. Pentru el poezia nu înseamnă cantitate, ci esenţă. Ca să ajungă la ea, poetul îşi aruncă „ochii pe fereastră” şi, renunţând la lumea văzută, se apleacă asupra stărilor sufleteşti fragmentare, confuze, ce pot fi auzite de urechea retezată a lui Van Gogh, rezemată ca o bicicletă de zidul magaziei de lemne, în care „s-a cuibărit Domnul/ ca un oftat al creierului”.

„Eugen Suciu – scrie Horia Gârbea – este un mizantrop programatic care propune ca soluţie luciditatea în faţa unei realităţi indezirabile şi schimbarea rapidă a cât mai multor ipostaze, unghiuri ale privirii, procedee de înregistrare şi redare pentru a o surprinde triumfal în scăderile ei obţinând o vibraţie a sensibilităţii proprii ce constituie mica, dar necesara satisfacţie într-o bătălie pierdută din principiu. Palizi cum suntem/ geloşi pe cuvinte nu avem altă cale de a trăi o viaţă ce nu trebuie prelungită.” Starea sa interioară discontinuă vine ”dintr-o copilărie nemiloasă” în care sângele tatălui, ţinut ca o minge în braţele mamei, scheaună îngrozitor acoperind „degetul care exorcizează adjectivele şi străpunge beregata”, pentru a se pierde în „paradisurile perdante”, ale unui „si nucigaş neglijent”.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist