Caută 
1 MIN
Tolănit într-un fotoliu vechi, în faţa unei măsuţe rotunde, îmi beam ceaiul de dimineaţă în balcon, suflând rotocoale subţiri de fum peste iedera ce se căţăra pe perete. Priveam muşcatele înflorite, cu flori mari ca nişte pumni muiaţi în sânge, şi dincolo de ele, norii ce învolburau umfîndu-se pe cer. Încercam să-mi aduc aminte unul din visele ce-mi bântuise conştiinţa agitată. La drept vorbind, avusesem insomnie; stătusem toată noaptea pe jumătate treaz, pe jumătate adormit, cu nervii iritaţi şi simţurile dilatate, închipuindu-mi fel de fel de lucruri. Ideile se materializau derulându-se în mintea mea, sub forma unor imagini, ce creşteau unele din altele, fără nici o noimă. Unele îşi aveau rădăcinile înfipte în întâmplările trăite cândva, altele păreau să nu aibă nici o legătură cu trecutul; le luăm drept simple fantezii, sau mai degrabă umbre ale unor întâmplări ce aveau să se deruleze, într-o formă mult mai limpede, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, de care începea să-mi fie teamă. Mai întâi îmi apăru, în chip de pantof strada Marta. O visasem de atâtea ori, de fiecare dată altfel. Uneoeri se materialza sub forma unei rochii lungi, ce-şi revărsa poalele până la farmacia din colţ. Acolo rochia se agăţa de nişte scaieţi. Eu însumi bântuiam prin visul meu, preschimbat într-un câine lung, jigărit, pe jumătate orb, ce se târa în urma ei. Îmi lăsam mâinile să atârne din golul unei ferestre decupate cu grijă în piesaj. Şi mâinile se lungeau mereu, ca şi cum ar fost de gumă. Căutam să ating ceva în disperarea mea, să pipăi ceva, un punct ce strălucea rotindu-se nevăzut la capătul străzii aflate în derivă. Pe măsură ce mâinile mi se lungeau, punctul se îndepărta. Se îndepărta atât cât să nu-l pot atinge cu degetul arătător, ce se lungea şi el. Era ca şi cum mi-aş fi vârât mâna în scorbura unui copac, cum făcusem de atâtea ori în copilărie, şi aş fi căutat să ajung la pasărea din cuib. Îmi priveam palmele cu groază cum alergau în urma unei rochii, ce fâlfâia din aripi ca un fluture, descriind volute largi în apropierea unei flori. Ştiam că totul nu-i decât iluzie şi că în curând strada va reveni la forma ei iniţială, iar mâinile se vor strânge şi ele la locul lor. Îmi era teamă ca nu cumva destinderea să fie atât de bruscă, încât pumnii să-mi zdobească faţa. Era ca şi cum aş întins o praştie, având drept ţintă propriul meu chip. Chipul îmi apărea şi el în faţa ochilor, aflat undeva departe, ca şi cum ar fi fost absorbit de vid. Porneam în căutarea lui, iar el se ondula rotindu-se asemenea unei monede calpe, arătându-mi când „faţa”, când reversul. Câinele se juca cu el, sărind pe labele-i scheletice, când în dreapta, când în stânga. Deodată se auzi un vuiet şi strada se evaporă în aer, lăsând descoperită în urmă-i o rigolă. Amurgul pălea. Un soare invizibil apunea dincolo de orizont, lăsând pe cer o urmă sângerie. Din rigolă văzui cum se ridică o mănuşă care prinzând moneda cu chipul meu se cufundă cu ea-n adânc. Între timp, la colţ se aprinseră felinarele. Lângă stâlp, am văzut o femeie ce-şi deşira faţa ca pe un ciorap. Câinele se apropie tiptil de ea, şi ridicând elegant piciorul dindărăt, îmbrăcat în pantaloni de pijama, se urină pe bustul ei. Femeia scoase un ţipăt şi trupul ei se sparse în bucăţi. O lumină densă, tăiată în fâşii se scurgea din cer, amestecată cu litere. Ridicându-mi ochii de pe trotuar, am reuşit să descifrez unul din preceptele lui Solomon: „Cine îşi tulbură casa va moşteni vânt…” Şi, un altul, scurs pe acelaşi perete: „Rodul celui drept este un pom de viaţă şi cel înţelept câştigă sufletele” Şi următorul, ce se se încolăcea pe un burlan, sunând ca o sentinţă: „Iată, cel drept va fi răsplătit pe pământ; cu cât mai mult cel rău şi păcătos…” „Aha, mi-am zis, deci cel rău şi păcătos primeşte mai mult decât cel care stă drept în faţa Domnului!” Eu de ce nu fusem răsplătit!? Nu cumva eram prea slab, prea moale, astfel că nici binele, nici răul nu se lipeau de făptura mea? Şi în timp ce meditam la toate astea, am auzit ornincul Mitropoliei bătând de douăsprece ori. Apoi am auzit paşii răsunând în Târgu Cucului, trecând prin dreptul Goliei şi coborând pe Başotă. I-am zărit mai întâi şireturile, încolăcindu-se prin praful stârnit de urletul pe care-l scotea luna, şi pe urmă am zărit bocancii. Nişte bocanci mari, cu talpă de cauciuc, având imprimate pe tălpi bolta cerească: bocancii lui Dumnezeu. M-am ghemuit pe pământ şi am scos un scâncet odată cu umbra câinelui ce îmi devora umbra, transformându-se în om. Dumnezeu se uita la mine, stând pe un trepied, în mijlocul străzii, cu ochii de sus şi ochii de jos, aflaţi într-o perpetuă mişcare. Un zâmbet şăgalnic îi strălucea în colţul buzelor. Îngenuncheat pe caldarâm, îi lustruiam bocancii cu o perie muiată în păcură. „Uite aici, îmi spuse, clătinând încet din cap, e Calea Lactee, iar, mai jos, calea ferată, iar aici, calea ce duce la Mine…” Inima îmi zvâcnea neliniştită în piept, şi mâinile îmi tremurau, în timp ce încercam să rostesc o rugăciune. Nu îndrăzneam să-mi ridic privirea mai sus de genunchii Lui zdrenţuiţi, pe care îşi curăţau ciocul două păsări de noapte. Una albă ca laptele, alta de culoarea sângelui. Îi priveam cu atenţie tălpile, cu bălegar uscat pe margini, şi mă întrebam unde-i calea. Creştetul Lui pleşuv plutea undeva dincolo de nori. Şi totuşi ochii Săi mă cercetau cu stăruinţă. Mi-l închipuiam acoperit de pleope pe întreg corpul văzut şi nevăzut. Şi umbra Sa sângerie proiectată la orizont mi-o închiuim tot astfel. Pleoapele foşneau asemenea frunzelor unui copac ruginiu, gata să se desprindă la prima adiere de vânt, pentru a se prăbuşi, în vârtejuri oarbe în lumină. Îmi simţeam sufletul copleşit de un noian de priviri neliniştitoare… Da, creştetul său se afla în ceruri, şi doar picioarele îi atingeau pământul. Mari bucăţi de nori I se lipiseră de pingele. Lustruiam bocancii cu peria, cu mişcări din ce în ce mai repezi, mai sacadate, mascându-mi astfel durerea oarbă ce-mi năvălea în piept. Printre blocurile cenuşii, înşirate de o parte şi de alta a bulevardului, se întrezărea calea ferată. Nu era desigur cea care ducea la cer. Auzeam roţile trenurilor de marfă trepidând pe şine. Vedeam vagoanele cu vopseaua scorojită, perindându-se prin faţa ochilor mei. Vedeam cisternele cu miros greu de motorină înşiruindu-se una după alta, peste traversele presărate cu flori de mac roşii ca focul. Număram în gând orele şi zilele ce rămâneau mereu în urmă. Cifrele mi se clătinau în faţa ochilor. Auzeam răsunând în timpane: CFR, CFR… ”Nu aceasta e calea ce duce la Tine”, mi-am zis, ridicând din nou privirea de pe trotuarul murdar, plin de chiştoace fumegânde. „Mai pune un pic de cremă aici, pe bot”, l-am auzit spunând cu o voce blândă, străbătută de un strop de ironie, ce răsuna în auzul meu ca tunetul. Vâram mereu peria în cutia de tablă aşezată în stânga şi în loc de pastă dădeam peste ceva înconsistent, molatec…
„Aceasta e beznă”, îmi spuse cu aceeaşi voce joasă. „O beznă măruntă, amestecată cu lumină şi putregaiul ce stăruie în om…” „Dacă acesta e putregaiul, unde sunt sufletele?” mă gândeam să-L întreb. „Sufletele au putrezit de mult”, îmi spuse. „Priveşte mai atent în cutie şi vei vedea mici fărâmiţe sclipitoare ce umplu întunericul…” „Dar cele vii?” am îngânat. „Cele vii sunt putrede de mult…” „De când?” am întrebat. „De la începutul vecurilor lumii”, veni răspunsul însoţit de un surâs abia perceptibil. Şi de un glas tulburător. „Dar şireturile?” am întrebat, fără nici o legătură cu ceea ce-mi spusese Domnul. „Ce e cu şireturile?” „Nimic. Doar că nu-mi plac cum sunt făcute nodurile…” am spus. Şi după o clipă de tăcere, am adăugat: „Aş vrea să le dezleg şi să Vă spăl picioarele…” „Picioarele mi-au fost spălate de lacrimile tuturor celor care coboară în mormânt. Mai bine lustruieşte-mi cum se cuvine ghetele şi aruncă-le în tomberon. Poate vreun cerşetor se va îndura de ele… Pe drumul de întoarcere, voi păşi desculţ…”
Părăsisem balconul. Mă întorsesem, nici eu nu ştiu când în camera mea. Stăteam cu mâinile sub cap, scrutând tavanul. Pereţii se mişcau în jurul meu, apropiindu-se şi îndepărtându-se unul de altul, într-un tangaj ce-mi accentua starea de nelinişte. De cât timp stăteam aşa, încercând să-mi reîmprospătez memoria, nu ştiu. Privind un punct ce se lăţea în tavan, am rostit: „Şi ce dacă…”
Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist
