VOCES DEI

Păcat ar fi să nu vă împărtăşiţi şi dumneavoastră săptămâna viitoare din această hostie eterată, inconfortabilă şi dulce-efervescentă, pe care v-o oferă “Cei Patru Cavaleri ai Desăvârşirii Muzicale” interpretând capodopera lui Haydn în magnifica sala a Fundaţiei Regale de la Iaşi.

Săptămâna Patimilior din acest an aduce creştinilor educaţi din Iaşi o încercare a minţii şi sufletului pe măsura jertfei christice şi a geniului muzical al lui Haydn. Crucificată pe schele, cu moloz şiroindu-i din crestăturile zidurilor, umilită şi batjocorită de aroganţa şi indolenţa politicienilor care au încoronat-o cu spinii nevolniciei lor, sala fostului Notre Dame de Sion, unde sălăşluieşte încă „Iasi Staatphilharmonie”, nu va putea oferi melomanilor de elită, nici în acest an, şansa unei cuminecături de graţie, izbăvitoare şi pură, aşa cum este, de regulă, străfulgerarea divinităţii prin harul muzicii. Căci marţi, 15 aprilie 2014, la ora 19, în splendid restaurata Aulă a Bibliotecii Centrale Universitare, oficiază, oarecum laic, dar la fel de tulburător, VOCES.

Izvodit din febra iubirii de muzică simfonică a fraţilor Bujor şi Dan Prelipcean, Cvartetul VOCES există neîntrerupt la Iaşi şi pe marile scene ale lumii, de mai bine de patru decenii. Celor doi visători li s-au alăturat iniţial Adrian Anania la vioara a II-a şi Gh. Haag la violă pentru ca formula să fie definitivată, câţiva ani mai târziu, cu Anton Diaconu şi Constantin Stanciu. După retragerea discretă şi prematură a lui Anton Diaconu în veşnicie, vioara a II-a a revenit unui tânăr de talent, discipol al lui Buj, Vlad Hrubaru. Cvartetul, devenit cel mai longeviv şi mai prestigios din ţară, a avut şansa unui discipolat fecund cu maeştri ai genului, cu artişti fabuloşi, cei mai buni din lume la vremea colaborării ieşenilor cu ei, membrii cvartetului londonez AMADEUS aduşi în sala Filarmonicii noastre, la un concert de neuitat al aniversării a 25 de ani de activitate a VOCES-ului, graţie sprijinului oferit atunci de o instituţie pe care o conduceam. De altfel, mi s-a părut în ordinea firii să-l rog pe Bujor Prelipcean (al cărui nume, devenit deja celebru, se poate dispensa fără probleme de apelativul demonetizat de „maestru”) să revină la Iaşi, la conducerea Filarmonicii, şi să aducă mai aproape de melomanii şi de oamenii civilizaţi şi educaţi din acest oraş experienţele sale manageriale şi interpretative de succes. Era deja ştiut că VOCES, devenit din 1980 „cvartet de stat”, intrase între timp în Top 5 în lume. Mi s-a părut evident să promovez atunci, la finele anilor 90, dintr-o vremelnică poziţie administrativă, adevăratul brand cultural al oraşului nostru care se constituie din unicitatea Trei Ierarhilor şi din măiestrie creativă şi rafinament tehnic, magistral ilustrate internaţional de Cvartetul VOCES. Membru în consiliul european care făcea propunerile pentru Capitala Culturală a Europei, am negociat reprezentarea României la Salonic (Capitala Europeană a Culturii în 1997) de către cei patru mari artişti ieşeni care au lăsat acolo, prin seria de concerte extraordinare date, o impresie de neşters (atunci am realizat, bunăoară, pentru prima dată, de ce violoncelul lui Dan, creat de meşteri din şcoala lui Stradivarius, nu poate fi pus la cala avionului şi are nevoie de bilet de avion de sine stătător, alături de stăpânul său!). Dar nu despre asta am vrut să scriu în acest colţ de pagină şi nici despre faptul că VOCES, dar şi Filarmonica ieşeană aflată sub conducerea lui Buj, sunt printre puţinele instituţii ieşene care au un viitor pe măsura trecutului lor, ci despre altceva.

Săptămâna Patimilor este, pentru orice creştin autentic, un moment de reculegere şi penitenţă, de curăţire a trupului şi a sufletului, dar şi de meditaţie la sensul suferinţei mundane care, după modelul christic, va fi răscumpărată în veac, de-a dreapta Tatălui, alături de cei buni şi drepţi. Suferinţa şi chinul, disperarea şi deznădejdea (am ales intenţionat acest efect redundant al termenilor vestici şi estici pentru a pune în lumină integralitatea lumii creştine la care ne referim) sunt preambulul necesar al mântuirii şi renaşterii şi de aceea Învierea Domnului este punctul nodal, quintesenţa credinţei creştine. Conform evangheliilor, cele şapte şoapte ale lui Iisus în timpul agoniei sale pe cruce au fost: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”, „Adevăr îţi spun ţie, astăzi vei fi cu Mine in rai”, „Femeie, iată fiul tău; iată mama ta”, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit”, „Mi-e sete”, „Săvârşitu-s-a” şi „Părinte, în mâinile Tale dau duhul Meu”, iar postul negru din Vinerea Mare reprezintă o formă de solidaritate cu această încercare extremă a rezistenţei omeneşti şi a credinţei. În 1787, Joseph Haydn, la solicitarea Bisericii, a compus o lucrare pentru un cvartet de coarde care poartă numele “Cele şapte Cuvinte ale Mântuitorului”, o partitură dificilă în care forţa stihinică a ritmului, gravitatea destinului, inciziile dureroase şi sfâşietoare ale acutelor sunt contrabalansate de vibraţia adâncă a emoţiei, de cristalinul angelic şi de zvonul liniştitor al transcendenţei. Interpretarea pe care cvartetul VOCES o dă acestei capodopere clasice reuşeşte o performanţă rară: sincronizarea perfectă şi modelarea emoţiei iradiază, prin intensitatea extraordinară a execuţiei, o trăire tulburătoare şi profundă, o stare de beatitudine aspră, neobişnuită, care face să treacă neobservată perfecţiunea tehnică. În fond, doar dacă ar fi disonante, vocile divinităţii ne-ar atrage atenţia, nu-i aşa?

Păcat ar fi să nu vă împărtăşiţi şi dumneavoastră săptămâna viitoare din această hostie eterată, inconfortabilă şi dulce-efervescentă, pe care v-o oferă “Cei Patru Cavaleri ai Desăvârşirii Muzicale” interpretând capodopera lui Haydn în magnifica sala a Fundaţiei Regale de la Iaşi.