Vot din vot se face rai…

Cum vă place formularea: românul de paşaport? E peiorativ numai în aparenţă, pentru că fenomenul există demult, ab initio, dacă trebuie musai precizat, şi un manual de istorie fără prejudecăţi (dar mai ales fără complexe şi, obligatoriu, nebovaric!) ar face bine să-l ia în colimator pentru teribila lui relevanţă sociologică (dar şi etnopsihologică). Manualul? Păi, da, căci guvernul (guvernele, de fapt: pluralul spune aici totul despre cinismul cu care ignorăm sau bagatelizăm sinistra hazna identitară dintre noi, malul stâng şi malul drept) se face că plouă. Pentru că nu-i cu putinţă să sufere pe bune de cecitate ori, vai!, de o formă înaltă, inaccesibilă muritorilor de rând, de înţelepciune care ar urmări, chipurile, crearea unui anume humus etnic ca primă condiţie de resuscitare a, mă rog, spiritului identitar; sau conştiinţei de neam: termenii sunt indiferenţi, contează premisa în lipsa căreia, oricât ne-ar îndemna Băsescu să cerem unirea, nu va ieşi nimeni din balta poliloghiei.

Aşa sau altfel, din neglijenţă, lipsă de perspicaciate, inaptitudine managerială (lista e încăpătoare!), dacă nu cumva din oculte raţiuni pecuniare, afacerea cu paşapoarte româneşti (nimic altceva, în fond, decât „un bilet de călătorie prin Europa”, cum scrie „Timpul.md” într-o postare din 23 august a.c.) rentând într-o proporţie de care nici contrainformaţiile s-ar putea să nu aibă ştire exactă. Altfel de ce ar avea Dodon şi Muntean (alt posibil succesor al Tătucului, cum s-a tot vehiculat şi încă se mai crede), Artur Reşetnikov şi Sergiu Sârbu, ce-l puţin potrivit basarabeni.md, paşapoarte româneşti? Cunosc personal destui ipocriţi, unii bine vizibili în ierarhiile PCRM, ca să cauţionez din perspectivă aşa-zicând biografică veridicitatea următoarelor aserţiuni; nu e nicio metaforă aici, doar un comprimat amar de realitate: „Românul de paşaport e şi el român doar în ambasadă, unde abia de leagă două cuvinte în română. Românii de paşaport sunt feciori ai României doar când trebuie să ajungă în Europa. În restul timpului aceştia scuipă în tot ce este românesc. În afara orelor de sejur european îl poţi vedea pe românul de paşaport urlând pe la marşurile antiromâneşti, aruncând cu pietre în unionişti sau numindu-i canibali şi fascişti”.

Dar e suficient să faci coadă la consulat ori ambasadă, ca să te convingi ce proporţii a luat cacealmaua cu „redobândirea”: simpla înregistrare a replicilor, cu discreţia necesară prezervării autenticităţii (pentru că, stilizate, la ce ne-ar folosi?), ajunge să te convingi că „aspiranţii” numai de cultură şi convingeri nu sunt îndreptăţiţi (de ideal, ca despre cei dispăruţi pe mări şi oceane, numai de bine!). Puse pe hârie şi, eventual, publicate, ce fond de rudimentarism ne-ar revela? Se sparie gândul, ba chiar face implozie de cinismul fără frontiere al aporiei că şovini care nu ştiu boabă (boabă, doamnelor şi domnilor!) româneşte s-au procopsit, vezi, doamne (nu: vezi, consulat, vezi, ambasadă, vezi, stimate guvern şi preşedinţie!) cu cetăţenie română, râzându-şi în barbă de valorile pentru care, cică, au depus jurământ (un ritual ipocrit şi anacronic).

Înţeleg, cum să nu, că un cetăţean înseamnă, în primul rând (conform practicii, fireşte – care bate mandat după mandat gramatica dezideratului de alegător), un vot, dar mai ales că… vot din vot se face o majoritate parlamentară, un pol de putere, cu nesfârşitele sale posibilităţi de chiverniseală pentru clientela de partid şi abonaţii maimarelui. Dar cusătura, din păcate pentru inginerii acestui tip de profit (unul dintre ele mai execrabile, dacă mai trebuie insistat), bate tot mai rău la ochi: până şi patrioţii soft au început să vadă că cetăţenia nu-i decât o afacere reciproc avantajoasă, nimic mai mult, guvernul, ca neguţător, încasându-şi votul, iar muşteriul, vorba ce mai sus, biletul: tranzacţie în toată regula. N-aş merge până la a asimila ambasada şi consulatele cu nişte târguri, unde intri să-ţi faci plinul, dar din perspectivă principială aproape că nu eviţi comparaţia. Realitatea e cea care te acroşează.

„Timpul” crede că „un examen de limba română şi istorie ar fi absolut necesar la redobândirea cetăţeniei”. Indenegabil. Dar la cât bun-simţ conţine remarca, mă tem totuşi că e un mare delict de ingenuitate: s-ar fi aplicat demult, dacă nu periclita înaltele (şi joasele) socoteli. Ca în administraţia publică, de exemplu: o dictare de control, drept filtru de perpetuare în sistem (şi de triere a neaveniţilor), ne-ar pustii primăriile, iar aparatul central s-ar dezumfla ca un balon, cu pocnet. Aşa că subscriu: „… ne vom trezi înconjuraţi de românii de paşaport, care la «bună ziua» îţi vor răspunde: «govori na celoveceskom, faşist!»” (vorbeşte omeneşte, fascistule!)…