Weinsteingate

„Hollywood is just a dream when you’re seventeen…” – cânta, în urmă cu vreo 35 de ani, cu vocea ei parcă voalată de prea mult fum de ţigară, Amanda Lear. Despre Hollywood, ca simbol al „visului american”, s-au scris cărţi şi s-au făcut filme. Pentru propaganda comunistă, Hollywood a fost un loc al depravării, un spaţiu emblematic al pierzaniei (când Hruşciov, în vizita sa din 1959 în SUA, a fost dus în cetatea filmului şi, asistând la o repetiţie, a văzut-o pe Shirley MacLaine dansând cancan, s-a declarat „scârbit”, adăugând că în nici un caz o femeie sovietică nu s-ar deda la asemenea scălâmbăieli groteşti). În urmă cu decenii, afacerea Weinstein ar fi fost mană cerească pentru Kremlin. Acum, altele sunt implicaţiile şi centrele ei de interes.

S-au împlinit două săptămâni de când au apărut primele acuzaţii la adresa lui Harvey Weinstein, atotputernicul producător, colecţionarul de Oscaruri, cel căruia i se potrivea ca o mănuşă porecla de „Nababul”. Lista actriţelor, colaboratoarelor, funcţionarelor care afirmă că au fost hărţuite sau chiar violate de către Weinstein pare să nu se mai sfârşească. Dintre vedete se detaşează numele unor Ashley Judd, Gwyneth Poltrow, Angelina Jolie, Rosanna Arquette, Asia Argento, Emma de Caunes, Judith Godrèche, Léa Seydoux, Eva Green ş.a.m.d. Primele mărturii au declanşat o adevărată avalanşă. Problema e că faptele dezgustătoare care i se impută lubricului producător s-au petrecut în ultimii 30 (treizeci) de ani şi erau cunoscute, după toate aparenţele, de toată lumea. Aşa se face că, pe site-ul Causeur – semnalat şi de Ovidiu Nimigean, excelent cunoscător al realităţilor franţuzeşti (şi nu numai) – Elisabeth Lévy nu ezită să se întrebe: „…când actriţe celebre şi multipremiate explică tăcerea de până acum în ce priveşte faptele lui Harvey Weinstein prin dorinţa de a nu-şi pune cariera în pericol, mi-e greu să le plâng. Iar când ele nu vorbesc decât pentru a se alătura unui linşaj ce se aproape de final, mi-e greu să le admir curajul”. Elisabeth Lévy mai spune că afacerea Weinstein a declanşat o adevărată frenezie a delaţiunii. În Franţa, s-a creat un hashtag numit „#toarnă-lpeporc” („balancetonporc” pe franţuzeşte, formulă de unde rezultă că fiecare femeie are – cel puţin – un porc al ei ce trebuie dat în vileag). Peste ocean este hashtagul „#MeToo”. Primele acuzaţii n-au întârziat să apară. Chiar fratele lui Harvey Weinstein, Bob, a fost învinuit de agresiune sexuală. La fel – regizorul Lars von Trier de către cântăreaţa (şi actriţa) Björk. Ultimul pe listă (ultimul la ora când scriu aceste rânduri) este producătorul canadian Gilbert Rozon. Iar celebra actriţă Isabelle Adjani ne încredinţează că Hollywood-ul nu are câtuşi de puţin exclusivitate în materie de hărţuire sexuală, lumea cinematografiei franceze excelează şi ea în acest domeniu.

Trebuie totuşi să ne oprim puţin asupra carierei ieşite din comun a lui Harvey Weinstein. Viitorul „Nabab” a fondat în 1979 compania Miramax. A atras mari regizori, precum Quentin Tarantino, Martin Scorsese ori Tony Scott, a produs filme de uriaş succes ca Pacientul englez. A obţinut nu mai puţin de 75 (!) de premii Oscar, cifră absolut fabuloasă. Dar ca să măsurăm consecinţele acestui „Weinsteingate” e necesar să precizăm că producătorul a fost un susţinător fidel al partidului democrat, ceea ce nu e fără legătură cu angajarea Hollywood-ului în favoarea candidaţilor democraţi la alegerile prezidenţiale. Mai mult: Weinstein i-a „sponsorizat” generos pe Bill Clinton, Barack Obama şi Hillary Clinton. Fapt pentru care un comentator (tot de la Causeur) a propus să i se acorde lui Obama un premiu Oscar pentru ipocrizie, întrucât fostul preşedinte (care a fost, vreme de opt ani, omul cel mai informat din lume) a pretins că nu avea habar de isprăvile greţoase ale priapicului producător.

Cazul Weinstein ne aduce irezistibil în minte cazul Dominique Strauss-Kahn. Politicanul francez părea destinat unei cariere strălucite. Ajunsese director al Fondului Monetar Internaţional şi se pregătea să obţină investitura partidului socialist pentru alegerile prezidenţiale din 2012. Totul s-a terminat în mai 2011, când Strauss-Kahn a agresat sexual o cameristă la hotelul Sofitel din New York. A fost arestat pe aeroport şi dus, cu cătuşe la mâini, la poliţie. Şi în ce-l priveşte pe Strauss-Kahn toată lumea ştia. Se ştia că e obsedat, că nu se poate controla, că devine violent. Şi totuşi… Închipuiţi-vă, dacă ajungea preşedinte (avea toate şansele), cum ar fi fugărit femeile de serviciu pe culoarele palatului Elysée… Abia ulterior au apărut alte mărturii – femei care au povestit cum au fost violate, apoi s-a descoperit că Strauss-Kahn participa la orgii organizate la un hotel din Lille de către un proxenet poreclit Dodo la Saumure (Dodo Saramură) etc.

Despre Strauss-Kahn s-a făcut un film, cu Gérard Depardieu în rolul politicianului. Mă îndoiesc că vom avea curând o producţie hollywoodiană despre viaţa lui Harvey Weinstein.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor