Caută 
1 MIN
“Să fim serioşi, noi, românii get-beget, râdem cu superioritate de fătucile şi tipii ăia de la McDonalds care rânjesc la toţi clienţii ca fraierii. Ce e cu râsul ăla nefondat, îşi bat joc de noi? Ne cunosc de undeva? Ce dacă le cumpărăm marfa, ori îi supraveghează şeful prin camere, merită să se umilească în halul ăla? Sunt total neserioşi, pe bune…”
Oriunde e valabil paragraful ăsta. În calitate de vânzător, comerciant, secretară, portar, asistent, sau, şi mai sus, medic, avocat, profesor, politician, dacă te pune naiba să schiţezi cel mai mic zâmbet în public, eşti pierdut, compromis, căzut în dizgraţie. Dacă ar fi să cuantifici procentajul de vânzători care zâmbesc clienţilor, ai ajunge la degetele de la o mână într-un întreg oraş. Pentru că, pe aceste meleaguri, cu zâmbetul nu obţii nimic decât dispreţ şi desconsideraţie. Dacă în schimb eşti încruntat, îmbufnat, scârbit tot timpul, ai şanse mari de reuşită în toate cele. Alura de om sever şi pretenţios îţi dă o garanţie a succesului.
Nu mai merge la cumpărături cu o faţă fericită, nu mai da examene cu un aspect încrezător, nu arăta niciodată mulţumit de ceva. Fii mereu mofturos, sever, arogant, arată tot timpul ca şi cum ai fi supărat pe tine, pe viaţă, pe lume, pe cel cu care vorbeşti, doar astfel ţi se va răspunde politicos, prompt, şi vei avea câştig de cauză în tot ce faci. |sta e secretul, fraţilor! Chiar dacă ţi-a născut nevasta şi ai un copil splendid, chiar dacă ai luat examenul de şofer după a zecea încercare, chiar şi dacă ai câştigat un milion de euro la Loto, nu te lăsa atras în capcana exteriorizării fericirii tale debordante, ci arată în continuare de parcă ţi-ar fi dat cineva cu leuca în cap, te-ar fi înjurat de mamă sau ţi-ar fi furat un milion de euro din portofel. Vine un turist străin la tine să te întrebe unde e Palatul Culturii? Păi, mai întâi te faci că nu-l auzi şi-i întorci spatele, apoi, dacă insistă, îl priveşti de sus în jos cu o sprânceană ridicată şi buzele ţuguiate a individ care tocmai a fost admonestat, apoi ridici din umeri şi spui: Ha, eu?!… Dacă pleacă, lasă-l în pace, oricum habar n-avea pe ce lume se află, dacă stă, spune-i că nu ştii ca să scapi mai repede.
Luaţi exemplul candidaţilor la alegeri, analizaţi un pic pozele lor de pe afişele electorale şi urmaţi-le exemplul: studiaţi în faţa oglinzii cea mai bovină şi inexpresivă moacă de care sunteţi în stare, adoptaţi-o şi scoateţi-o în stradă la plimbare, iar apoi să-mi scrieţi ce efecte observaţi. O să-mi mulţumiţi. Apropo de asta, aţi văzut vreodată un om „crunt” dintre ăştia cum se străduieşte să zâmbească forţat pentru poză? Nu-i aşa că e cel mai comic individ posibil? Felul cum încearcă să rupă buzele în două, să îşi dezvelească dinţii, ori să belească ochii larg, cum a văzut el la televizor, e magistral. Dar nu!, acum, nu cumva să zâmbiţi dacă vă aflaţi în public… Mergeţi la baie, râdeţi în toaletă, singur, uşuraţi-vă de sentimentele plăcute, alungaţi-le, puneţi-le într-o sticlă goală, iar apoi reveniţi cu moaca insipidă dinainte. Da?
E clar că zâmbetul nu e un obicei românesc; noi suntem de la natură încruntaţi, mofluzi şi mereu nervoşi. Foarte mulţi români habar n-au să zâmbească, ştiu să râdă în hohote, dar nu ştiu să zâmbească orice-ar face. La intrarea în România, la graniţă, ar trebui să fie semne de circulaţie sau atenţionări cu un zâmbet tăiat cu o dungă roşie pe care să scrie: Claxonatul şi Zâmbetul strict interzise! Pentru ca turiştii străini să ştie din timp şi să nu se facă de oaie, să intre în ţară şi în spiritul ei cu dreptul. Paradoxul face că suntem un popor de pontoşi cu simţul umorului foarte dezvoltat, care râde mult şi cu poftă. La zâmbet însă nu ne pricepem. Noi fie ne încruntăm, fie râdem în hohote, zâmbetul e o pierdere de vreme, nu îl putem stăpâni şi gata.
Ar fi interesant de analizat pozele de pe buletinele, paşapoartele sau carnetele de şofer ale românilor. Se vede de la o poştă prin comparaţie cine e român şi cine e de altă naţionalitate. Al nostru va fi mereu crispat, stresat, de parcă îl deranjează extrem de tare camera foto, obiectivul, lumina, faptul că trebuie să stea nemişcat, să i se fure imaginea şi figura deschisă, primitoare, intimăde către un străin.
Avem doar unii reprezentanţi care confirmă de fapt regula, cum ar fi Smiley, cântăreţul care a reuşit chiar – iată dovada! – să se impună tocmai datorită zâmbetului său care l-a scos în evidenţă şi a devenit o marcă a succesului – atât de rar este acest fenomen încât atunci când îl posezi devii celebru… Şi mai avem bineînţeles, paradoxal, un preşedinte zâmbitor, din nou o excepţie. Iată al doilea caz fericit de român care zâmbeşte şi care s-a bucurat de succes tocmai datorită acestui defect, măcar pentru o perioadă… Mă tem însă că zâmbetul său a expirat şi a (re)devenit acum o marcă a tristeţii. În rest, tipul Clint Eastwood este idealul în toate domeniile.
Întreaga ţară suferă de această deficienţă de imagine care contează. Una e să fii servit de un chelner zâmbitor şi care îţi imprimă o bună dispoziţie, chiar dacă în sufletul lui e trist ori fără chef, şi alta de unul nervos care te repede şi îţi strică toată ziua. De văzut filmul sau/şi cartea Rămăşiţele zilei de Kazuo Ishiguro în care un majordom englez exact asta face, imprimă o bună dispoziţie şi o siguranţă celor pe care îi serveşte, în ciuda faptului că într-o altă cameră din clădire tatăl îi este e pe moarte şi nici măcar nu poate sta la căpătâiul său. Un popor care nu zâmbeşte va fi chiar trist şi neîncrezător, pentru că, oricât ne-am preface că nu e adevărat, imaginea contează şi de multe, foarte multe ori, fericirea vine din exterior, din micile şi aparent lipsitele de importanţă amănunte, incluzând şi zâmbetul colegului de serviciu, al taxatorului de tramvai ori al portarului clădirii în care lucrezi.
Unii psihologi spun că există chiar cure de zâmbit. Ei susţin că dacă eşti trist ori deprimat şi îţi impui să zâmbeşti forţat o perioadă, cu timpul zâmbetul îţi va pătrunde în interior şi te vei simţi mai bine, chiar fericit. Nu-i aşa că sunt nebuni? Aici aşa ceva nu funcţionează în veci…
Adevărul este că e şi greu să zâmbeşti, dacă nu eşti obişnuit mai ales. Occidentalii, în special americanii,abordează un zâmbet din gură numai, care este permanent afişat şi care de fapt este doar o umbră de zâmbet ce creează per ansamblu, de la distanţă, o impresie de bună dispoziţie, de „lucrurile merg bine, sunt mulţumit”, deşi totul este doar o impresie. Cu atât e şocul mai mare când mergi într-o ţară unde oamenii îţi zâmbesc pe stradă fără să te cunoască şi chiar te salută. Îmi amintesc bulversarea ce mă cuprindeacând mă salutacineva, iar eu mă simţeam dator să îi răspund cu detalii inutile (cum o duc, unde merg etc.), neştiind că în realitate nu era decât o formulă de salut, ceva cu care s-au obişnuit, o formă lipsită aproape total de conţinut.
Ce mă distrează grozav în legătură cu acest lucru este că am observat în repetate rânduri o caracteristică asemănătoare zâmbetului uman la unii câini maidanezi care încearcă să imite săracii pe oameni, adică să îşi dezvelească dinţii într-un rânjet larg, deschis, sincer. Ei nu-şi dau seama, bieţii de ei, că, venind din partea unor animale cu nişte canini pronunţaţi, de la distanţă cel puţin şi pentru necunoscători, poate părea un gest de agresivitate pură. Mă distrează enorm când văd o potaie din astea care vine spre mine dând prietenos din coadă, dar afişând un „zâmbet” fioros care fie te dă jos de comic ce e, fie te înfioară de grotesc ce e.
Deci, fiţi serioşi, iar, dacă vă amintiţi, cântaţi cu mine vechiul refren: „Zâmbiţi, vă rog, hahaha! Ei, nu chiar aşa, hmhmhm…!”
