Zi de zi, unde vom fi?

Strada a devenit, momentan, mai puternică decât DNA. Inspiră mai mult respect şi imprimă o presiune superioară oricărei campanii ori mişcări civice obişnuite. Zecile de mii de oameni afirmă şi construiesc ad-hoc o agendă publică reală, într-o dinamică şi o consistenţă ale căror rezultate sunt încă greu de anticipat şi de direcţionat. Pare a fi momentul unei descătuşări incomparabil mai profunde decât a celor punctuale în apararea lui Raed Arafat, împotriva proiectului Roşia Montană ori determinate de împiedicarea diasporei să participe la scrutinul prezidenţial din 2014. Şi atunci oamenii din pieţe au spus cuvinte mari şi au făcut promisiuni pe măsură, dar au obosit şi ezitat să meargă mai departe.

Zilele acestea, căderea tardivă a unui guvern condus de un prim-ministru trimis în judecată, demisia unui primar şpăgar ori a unui vicepremier megaloman nu par să liniştească pe nimeni. Demonstranţii, păcăliţi de atâtea ori, au identificat corect problema: nu luptă cu un guvern, luptă cu un sistem. După ani de tăcere, societatea dă semne că este pregătită să răspundă în timp real şi continuu. Oamenii sunt motivaţi de sloganuri care pretind determinare de lungă durată şi promisiuni de implicare: „Zi de zi, aici vom fi”, „Este doar începutul”.

Unda de emoţie şi indignare produsă de zecile de morţi de la clubul Colectiv, poveştile uimitoare de umanitate şi solidaritate în momente de viaţă şi de moarte, au redefinit aşteptările societăţii faţă de ea însăşi. Birocraţia şi corupţia, indiferenţa şi impostura, bolile crunte ale sistemului au fost comparate cu curajul unor tineri capabili de sacrificiu în clipe teribile, când oamenii ardeau în jurul lor. Iar întrebarea apărută este firească: ne salvăm din faţa corupţiei separat sau colectiv? Imaginile au penetrat adânc în straturile confuze ale unor grupuri şi categorii aparent apolitice. În câteva zile, România şi-a descoperit noii eroi ai demnităţii sale civice, iar mulţi vorbesc despre o „revoluţie”.

Ce înseamnă „revoluţia” prezumtivă? O „schimbare totală”, „oamenii noi”, „resetarea”, deziderate romantice nesusţinute de Constituţie decât în intervale de timp mult mai mari şi la temperaturi sociale mult mai mici. Din perspectiva ei nu există „acum” şi nici mulţimi în clocot. Nu există restanţe istorice, acumulate în timp, doar proceduri menite să statueze transferuri şi raporturi de putere, pe când valul de furie de acum este încă în formare şi se rostogoleşte. El loveşte în esenţa sistemului: de la instituţii care lucrează împotriva oamenilor până la dispreţul faţă de un patriarh părtaş la sistem şi la jocurile politice.

S-a ajuns la un stadiu critic. România are nevoie de un pact real între cetăţeni şi clasa politică, de consultări periodice şi vigilenţă civică. În faţa combinatoricii dâmboviţene, pericolul este acelaşi; oamenii sistemului să meargă în continuare pe varianta unor schimbări minore, de adaptare mimată la discursul protestelor. De altfel, căderea guvernului i-a adus pe politicieni în faţa automatismelor ştiute: fac calcule despre premieri, PSD vrea să păstreze guvernarea, opoziţia pretinde că vrea alegeri anticipate, convinsă că i-a venit rândul obligatoriu la putere (vorba liberalului Calimente: „Dacă nu ne vor pe noi, să-i aleagă pe bulgari”). Ei gândesc în aceiaşi termeni ai prizonieratului, ai lipsei de alternative, ori PNL ori PSD.

Totuşi, după mult timp, cărţile şi regulile pot fi făcute altfel. Chemarea reprezentanţilor străzii la consultările de la Cotroceni pentru desemnarea unui premier reprezintă în sine un gest salutar. „V-am văzut, v-am auzit, voi ţine cont de solicitările voastre”, este un mesaj corect al preşedintelui în faţa unor aşteptări foarte mari. Dar, tehnic şi practic, este foarte greu de spus cât vor conta şi cum se vor desfăşura, cine vor fi cei care se vor erija în reprezentanţi ai protestatarilor. Preluarea mesajelor mulţimii de către preşedinte în următoarea perioadă poate ajuta la dezamorsarea tensiunii, cât şi la reinventarea unui rol prezidenţial, aproape irelevant în ultimul an.

Protestele declanşate sunt doar începutul unei lungi perioade de criză politică şi agitaţie socială. Nivelul de presiune acumulat nu va fi depăşit cu jumătăţi de măsură încropite. Scăparea lor de sub control este un pericol real, dar există şi riscul confiscării mişcării. Pentru depăşirea capcanelor nu trebuie inventate reţete originale de acţiune, ci doar menţinerea presiunii ferme şi implicarea directă în viaţa politică. Doar acela este următorul nivel după facebook şi pieţele publice.