Ziua Limbii Române

Parlamentul României a adoptat anul trecut legea 53 privind instituirea Zilei Limbii Române. A fost o acţiune mai degrabă mecanică menită să acomodeze la noi o sărbătoare cu rost şi însemnătate în Republica Moldova. Raţiunile politice care au favorizat adoptarea acestei legi ţin, deci, de afirmarea solidarităţii cu românii de peste Prut.

După cum se ştie, sărbătoarea anuală din 31 august marchează, în Republica Moldova, impunerea limbii române ca limbă de stat şi adoptarea scrierii cu alfabet latin, decizii luate în 1989. În România, ziua festivă a limbii române este – dacă suspendăm solidaritatea cu românii din Republica Moldova – prilej de clacă şi de vorbe mari, rostite, prea adesea, de personaje mici. Nu are sens să alcătuim inventarul felicitărilor, simţirilor, urărilor de bine, mulţumirilor, îndemnurilor şi nemuririlor depuse pe 31 august a.c. pe altarul limbii noastre, pentru că nu de festivism galopant ducem lipsă. Are, în schimb, sens să consemnăm, fie şi sumar, minusurile culturale importante peste care a fost ridicată, în România, statuia ecvestră a limbii.

În primul rând, trebuie avută în vedere lipsa cronică a politicilor şi programelor de promovare a limbii române ca limbă de cultură, iar educaţia şi cercetarea sunt domeniile cele mai vitregite. Orice specialist străin interesat de limba română poate puncta rapid absenţa unor instrumente culturale notabile care ar trebui să fie prezente în marile biblioteci, iar acestea sunt următoarele: lucrări de istorie a limbii curăţate de zgura ideologică a epocii de aur, dicţionare etimologice şi explicative actualizate, gramatici academice şi didactice concordante, ediţii critice ale vechilor documente şi texte româneşti, ediţii în limbi străine ale operelor marilor scriitori şi, mai nou, facilităţi electronice de învăţare şi studiere a limbii române.

Toate aceste produse de recuperare a trecutului şi de racordare la normalitatea civilizaţiei de care ne pretindem legaţi nu se pot realiza fără strategii bine gândite şi durabile de susţinere a vitalităţii culturale a limbii, dar cine să se ocupe de soarta lor, când televiziunile, radiourile, ziarele şi internetul sunt asaltate de personaje cu pedigree dubios, cu exprimare împleticită sau de-a dreptul agramată şi care îşi glorifică neantul?

În al doilea rând, nu trebuie trecută cu vederea boala fără leac de a nu traduce sistematic în limba română contribuţiile de referinţă pe plan internaţional. Peter Burke, un eminent profesor de istorie culturală de la Universitatea din Cambridge, remarca, într-una din lucrările sale, că traducerile au funcţia critică de a asigura emanciparea unei culturi. Nimic mai adevărat, însă preocupările strategice ale cârmacilor acestei ţări ţintesc în cu totul altă parte. În unele domenii de educaţie şi cercetare, traducerile româneşti ale marilor cărţi ale umanităţii sunt admirabile, dar lipsesc cu desăvârşire, iar factorii de decizie nu intervin pentru propăşirea naţiei pentru că nu au de ce. În fond, e contraproductiv să fii cârmaci peste o ţară de oameni alfabetizaţi în chip riguros şi bine zidiţi intelectual. Ce s-ar alege de ţărişoara asta dacă tot cetăţeanul ar fi – scuzaţi şirul de stereotipuri – educat ca finlandezul, conştiincios ca japonezul şi democrat ca englezul? Mai bine un guvern de lupi la o ţară de oi.

În sfârşit, limba română trăieşte vremuri de bejenie şi în diaspora. Câţi dintre românii de pretutindeni beneficiază de programe de asistenţă concepute şi dezvoltate în beneficiul lor? Câţi dintre membrii enclavelor de românitate mai vechi şi mai noi se simt susţinuţi de patria-mamă? Şi câţi dintre românii de pretutindeni nu resimt românitatea lor ca pe o povară? Văzut prin lentila programelor şubrede de sprijinire a diasporei, cerul românilor de acolo are, pe alocuri, culori la fel de întunecate ca şi bolta românilor de aici.

Aşadar, ce sărbătorim de Ziua Limbii Române?

Sărbătorim triumful ignoranţei şi al agresivităţii, celebrăm şmecheria, vorba goală şi ridicolul, săvârşim cu solemnitate actul de a onora precaritatea şi superficialitatea cu care jonglăm româneşte. Iar limba română este vârful de lance al mândriei de a fi român. Şi , în mare ei bunătate, limba română le suportă pe toate.

Unii spun că limba română e o limbă plastică, vie şi bogată. Alţii, că e frumoasă, dulce şi plină de înţelesuri. Aşa o fi, nu zic nu, dar dacă luăm aminte la realitate, să sparie gândul.

Ioan Milică este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi