Amurgul zeitelor

La inceputul Campionatului Mondial de handbal feminin din Brazilia, pronosticurile erau dintre cele mai optimiste: echipa Romaniei este una dintre favoritele la medalii, daca nu chiar la titlu, prin prisma omogenitatii, a valorii jucatoarelor de la Oltchim (majoritatea, componente ale lotului pregatit de acelasi tehnician de la echipa vilceana, Radu Voina) si a experientei competitionale. A venit primul meci, o victorie chinuita in fata Tunisiei, fara sa apara momente de ingrijorare. In fond, la Olimpiada din 2008, tot asa ne-am chinuit in meciul de debut cu China, dar am scos-o la capat. Din pacate, a urmat un meci la fel de prost, cistigat in fata unei echipe si mai slabe, Cuba. Ce vom face oare cu Brazilia, o echipa in ascensiune, cu sprijinul publicului si (poate) al arbitrilor de partea sa?, era intrebarea cheie, uitindu-se de meciul cu Japonia. Un avertisment a fost lansat de Luminita Hutupan-Dinu, antrenoarea cu portarii de la lot, un avertisment care, insa, a tradat o anumita mentalitate a echipei: "Trebuie sa fim atenti la «piticaniile» astea, ca sint foarte rapide si daca nu le tinem la respect, ne fac figuri". Dincolo de aspectul neelegant al expresiei (vecina cu rasismul), declaratia fostului mare portar ascunde un "je m’en fiche-ism" vizibil in jocurile cu echipele modeste ale grupei, o oarecare lipsa de respect fata de adversar. Un respect care la echipele mari se manifesta in tratarea cu seriozitate a oricarui partener de intrecere. Norvegia, de pilda, joaca la acelasi nivel de concentrare, indiferent daca joaca cu Rusia sau cu China. La noi, avertismentul Luminitei se traduce in "oleaca mai multa atentie cu micutele japoneze, ca ne pot face viata grea". Si atit. Japonezele ne-au taxat insolenta si au smuls un egal in fata marii favorite din Carpati. Si iata ca dupa ce au trecut seria meciurilor ce se doreau "experimentale", tricolorele au intrat in foc impotriva Braziliei, echipa care s-a instalat pe nepusa masa la ospatul favoritelor, dupa ce a umilit Franta. Rezultatul se stie, o infringere severa, la cinci puncte diferenta, in fata unei nationale care altadata nu sufla in fata romancelor.

Cauzele acestei stari de fapt nedorite sint si punctuale, si de fond. Cele punctuale sint reprezentate de forma derizorie a portarilor (unde sint vremurile cind Luminita Dinu, Paula Radulescu si Talida Tolnai ne scoteau din foamea cea mai adinca, dind incredere echipei?), lipsa de concentrare a apararii si imprecizia liniei de 9 metri la pase si aruncari. Se mai poate vorbi si de accidentarile pe banda rulanta, dar aceasta este problema staff-ului medical, atit de competent incit s-a ajuns sa fie chemati in Brazilia medicul si terapeutul de la Oltchim. Radu Voina vorbeste mereu de greseli elementare, insa pare-se ca incepe sa se vada o clara lipsa de valoare. Daca adversarele, fie ele cubaneze sau braziliene, apar mereu in pozitie de unu-la-unu cu portarul roman, daca Aurelia Bradeanu, o jucatoare eminamente defensiva, a ajuns sa fie principala gura de tun a echipei, daca o jucatoare de virsta lui Carmen Amariei ajunge sa fie folosita mai bine de trei sferturi de meci si inter, si centru, ba chiar si pivot, din lipsa de solutii, in fine, daca Radu Voina isi asuma riscul sa ia om la om interii adversi in faza de aparare, alta concluzie nu se poate trage: echipa de handbal feminin a Romaniei, vicecampioana mondiala in 2005 si medaliata cu bronz anul trecut (Cristina Neagu si Talida Tolnai de atunci sa traiasca!) si-a trait traiul si si-a mincat malaiul.

Fireste, un oarecare reviriment este posibil: o victorie in optimi cu cine o fi si o clasare intre primele sase-sapte pozitii pentru a prinde macar sansa turneului de calificare pentru Olimpiada este tot ceea ce practic mai putem spera. Situatia nu se schimba din pricina cauzelor de fond. Imbatrinirea echipei de aur de la Moscova si, mai ales, lipsa unor solutii autentice care sa poata inlocui vechile titulare isi spun cuvintul. Radu Voina n-o fi, poate, un tehnician de talia lui Gheorghe Tadici, dar obtine rezultate foarte bune cu Oltchim, cu multe jucatoare din actualul lot. La echipa nationala, Cristina Varzaru si Valentina Ardean ramin, inca, redutabile pe extreme, dar vremea lor se apropie de final, ca sa nu mai vorbim de Carmen. Ceea ce este, insa, si mai grav e ca exista, totusi, talente in handbalul feminin romanesc, dar se sufoca datorita valorii mediocre a campionatului autohton. Liga Nationala inseamna, practic, Oltchim si restul plebei, iar meciurile sint de calitate modesta, desfasurate in sali aproape goale. Federatia Romana de Handbal este condusa nu de un manager, ci de o legenda, iar oficialii se multumesc ca au mai bifat o prezenta la mondiale, citeodata o medalie, fara a se preocupa, cit de cit, de cresterea talentelor si de improspatarea lotului. Poate ca Brazilia 2011 va ajunge sa fie, pina la urma, un semnal de trezire. In caz contrar, dupa ce Cristina, Valentina, Carmen sau Mica Bradeanu se vor retrage, ne vom pomeni si la fete cu situatia catastrofala a handbalului masculin.