Avantajul veteranilor

Presedintele federal german, Christian Wulff, a fost silit sa demisioneze pe fondul unui scandal ce ameninta sa ia o intorsatura penala, din cauza suspiciunilor de primire de foloase necuvenite si tentativa de intimidare a presei, in perioada in care exercita functia de premier al landului Saxonia Inferioara. Consecintele politice ale acestei situatii sint intens dezbatute in Germania si peste hotare, insistindu-se asupra noii provocari careia trebuie sa-i faca fata coalitia de centru-dreapta condusa de cancelarul Angela Merkel.

Viitorul presedinte va fi desemnat de o Conventie Federala (CF), jumatate din totalul membrilor CF fiind reprezentata de deputatii in Bundestag (camera parlamentara inferioara, aleasa direct), iar cealalta jumatate de delegati numiti de guvernele landurilor, proportional cu populatia acestora.

In principiu, coalitia guvernamentala formata din crestin-democrati / crestin-sociali si partenerii lor liber-democrati ar putea sa-si impuna candidatul dorit, intrucit dispun de o  majoritate – e drept, fragila – in CF. Insa doamna Merkel pare inclinata sa nu-si mai asume raspunderea de a nominaliza un candidat fara o dezbatere serioasa in coalitie si fara un dialog cu social-democratii si verzii din opozitia „loiala" (cealalta formatiune de opozitie, intitulata Stinga, nu este un interlocutor acceptat, deoarece i se reproseaza continuitatea cu fostul partid comunist est-german).  

Actualul cancelar se afla la a doua experienta neplacuta in ceea ce priveste candidatii la presedintie carora le-a acordat sprijin. In cazul primeia, nu se poate vorbi de o adevarata responsabilitate a Angelei Merkel: Horst Köhler (predecesorul domnului Wulff) fusese un politician de factura tehnocratica, ajunsese pina la rangul de director general al FMI – in ansamblu, un foarte bun candidat, iar mai apoi un presedinte fara nici un derapaj in timpul primului mandat. Se afla la inceputul celui de-al doilea atunci cind a comis „dubla greseala", afirmind ca Berlinul trebuie sa fie mai activ in plan militar peste hotare –  in cadrul unor actiuni multilaterale, se subintelegea – , intrucit este nevoie de stabilitate politica pentru urmarirea intereselor economice germane. Dubla, pentru ca a incalcat  cutuma neimplicarii presedintelui german in dezbaterile politice de fond si a lansat totodata o provocare la adresa liniei non-interventioniste cultivate de clasa politica (vest-)germana, dupa cel de-al doilea razboi mondial. Poate ca principalul repros ce i s-ar putea aduce cancelarului Merkel tine de esecul in a-l face pe orgoliosul presedinte sa se razgindeasca in privinta demisiei, chiar daca intrase sub tirul stingii politice si alarmase segmentele ultrapacifiste din societatea civila.

Daca selectarea candidatului Köhler s-a realizat intr-o perioada in care Angela Merkel era in opozitie si inca nu-si dovedise pe deplin anvergura politica, cea a candidatului Wulff, in iunie 2010, a avut loc in cu totul alte conditii. Dupa episodul „marii coalitii" cu social-democratii (2005-2009), doamna Merkel isi reinnoise convingator mandatul de cancelar, de data aceasta in formula dorita, de centru-dreapta. Opinia publica avea destule motive de nemultumire pe plan intern si european – incepuse discutia despre bailout-ul Greciei -, dar tindea sa aprecieze ca tot cancelarul in functie era cel mai bun administrator al tarii, pe timp de criza. In acest context, doamna Merkel a fost cea care l-a selectat, fara prea multe discutii si consultari, pe premierul Saxoniei Inferioare, Christian Wulff, pentru a candida la functia de presedinte. Inainte de alegerile legislative din 2005, multi vedeau in Wulff un potential rival al Angelei Merkel la sefia partidului, dar el nu a intrat in joc. A ajuns astfel sa fie unul dintre politicienii crestin-democrati creditati cu mari sanse la succesiunea doamnei Merkel, dar intre timp, in iunie 2010, a venit propunerea de a candida la presedintia federala.

Este greu de spus daca, optind pentru Christian Wulff, cancelarul a dorit sa-i rasplateasca fidelitatea, sa promoveze pur si simplu un politician de succes, sa-si elimine un potential rival politic in viitor sau o combinatie oarecare intre aceste trei scenarii (si altele). Important este insa faptul ca in acel moment nu existau motive de a-l suspecta pe Wulff de comportament necorespunzator. Insa, propunindu-l, Angela Merkel si-a asumat raspunderea politica. In plus, ea s-a indepartat de tendinta crestin-democratilor de a propune pentru presedintia federala politicieni mai virstnici, aflati catre finalul carierei – Carl Carstens (1979), Richard von Weiszäcker (1984) – sau personalitati care s-au afirmat prioritar in alte arene decit cea politica – Roman Herzog (1994) si, desigur, mai putin fericitul episod Horst Köhler (2004).

S-ar putea ca si in aceste zile, indiferent daca se va ajunge la o candidatura de larg consens sau va conta majoritatea de patru voturi a dreptei in CF, cea de-a treia propunere de presedinte avansata de Angela Merkel sa vizeze o personalitate mai experimentata – si care sa fi fost supusa unei monitorizari mai indelungate din partea presei si a societatii civile. Desi surprizele neplacute nu pot fi niciodata excluse, riscurile ar fi mult mai mici.